Democraţia şi interdicţia vălului integral musulman

Pe unii comentatori germani i-a uimit calmul relativ din reacţia vest-europenilor la decizia Franţei de a interzice burqa şi de a le pedepsi pe femeile musulmane care poartă vălul integral cu o amendă de 150 de euro.

În 2009, când elveţienii au decis, în marea lor majoritate, printr-un referendum, să interzică edificarea de minarete s-a indignat, parcă, o lume întreagă. Toată suflarea progresistă din vestul Europei a simţit nevoia de a-şi manifesta plenar revolta.

Prin comparaţie, ecourile stârnite de hotărârea autorităţilor franceze de a le sancţiona pe femeile care insistă să se ascundă îndărătul Niqabului s-au dovedit mai degrabă terne. Prea puţini s-au arătat scandalizaţi de o decizie care merită totuşi analizată şi discutată în detaliu. Fiindcă ea pune sub semnul întrebării libertatea religioasă şi, ca atare, calitatea democraţiei franceze.

Clemens Wergin, autor al unui eseu apărut în Frankfurter Allgemeine Zeitung se întreabă în ce măsură „un stat de drept liberal” poate fi realmente nevoit „să se apere prin legi de natură să restrângă libertatea religioasă”. Se spune, afirmă el, că „în Franţa doar circa 2000 de femei poartă vălul integral”. Or, e clar că multe dintre ele o fac doar pentru că sunt constrânse de soţii şi de familiile lor, care exercită masive presiuni spre a le determina să se îmbrace în conformitate cu pietatea musulmană, aşa cum o concep islamiştii talibanizaţi.

Nu e clar în schimb câte poartă burqa din convingere. Wergin admite în context că problema Franţei şi a altor state laice rezidă în faptul că aceste ţări nu se pot uita în capetele femeilor. Ceea ce e bine, câtă vreme nu dorim „o poliţie a gândurilor”.

Şi totuşi, Franţa a procedat la adoptarea unei legi care sugerează că ea ar fi posibilă, dacă nu chiar dezirabilă. Noua reglementare îi pedepseşte cu închisoarea pe cei ce le silesc pe femei să poarte niqabul. Implicit, legislatorul presupune că poate afla ce se petrece realmente în capul şi sufletul femeilor.

Evident, din unghiul adepţilor democraţiei apusene, autoizolarea unor femei îndărătul unei puşcării textile e reprobabilă şi pernicioasă. Dar nu e oare dreptul lor s-o facă dacă sunt convinse că recurg la acest veşmânt de bunăvoie şi nesilite de nimeni?

Argumentul feminist potrivit căruia, ca să creadă acest lucru, e nevoie să fi fost supuse anterior unei veritabile spălări a creierului, nu ţine de fapt. Fiindcă, după cum remarcă Wergin, acelaşi lucru se poate spune "despre orice credincios. Necreştinii ar afirma acelaşi lucru, bunăoară, despre credinţa în Sfânta Treime".

Pe scurt, un stat liberal are dreptul să exercite presiuni ca să le determine pe femeile musulmane să se conformeze standardelor de libertate apusene. Acelaşi stat riscă să se autodesfiinţeze însă, dacă procedează precum regimurile comuniste ale căror poliţii tăiau plete şi jeanşi şi interziceau minijupele, pradă iluziei că ar fi putut astfel combate expansiunea simbolurilor detestatei lumi capitaliste.

Dar autorul eseului se înşeală dacă îşi închipuie că Franţa şi celelalte state apusene nu s-ar confrunta cu un pericol. Burqa a devenit de mult un simbol politic islamist. Presiunea în vederea preluării parţiale sau totale, în legislaţia apuseană, a unor legi ale Şariei musulmane continuă să crească.

La fel şi ostilitatea faţă de imigranţi a unei părţi a opiniei publice occidentale, care susţine din ce în ce mai clar partide tot mai populiste, mai xenofobe şi anti-musulmane. Încât demersul Franţei poate suscita şi oarecare înţelegere, chiar dacă, în esenţă, e incompatibil cu democraţia şi statul liberal.

Autor: Petre M. Iancu
Redactor: Rodica Binder