Democraţia şi violenţele din Irak

Mulţi irakieni trebuie să-şi fi făcut în ultimele trei luni o impresie stranie despre democraţie, care, după cum se subliniază la Washington, le va rezolva în cele din urmă problemele. Mulţi vor fi fost frustraţi că a fost nevoie de trei luni după alegerile irakiene pentru alcătuirea guvernului condus de Ibrahim Djafari. Incă şi mai iritantă decât negocierile diverselor grupări etnice şi religioase pentru portofolii în actualul executiv este escaladarea violenţelor, care în acest răstimp a produs vărsări de sânge potrivit unora mai rele decât oricând. Alegerile treziseră speranţe cu atât mai mari cu cât irakienii dovediseră mult curaj personal, sfidându-i pe terorişti spre a se prezenta la urne – un semnal clar de refuz al extremisnului. In fond, ce mişcare insurgentă poate opera pe termen lung împotriva voinţei populaţiei?

Dar teroriştii care şi-au detonat bombele la Bagdad, Mosul sau Erbil nu se sinchisesc de regulile insurgenţelor. Teroriştii au încercat nu fără oarecare succes să întârzie cât mai mult formarea guvernului. In plus, teroriştii se răzbună. Vindicta se află nu numai în spatele agresiunilor comise asupra poliţiei şi armatei, asupra recruţilor celor două instituţii, asupra cetăţenilor străini şi reprezentaţilor noului sistem, ci şi asupra membrilor unor grupări etnice şi religioase concurente, în special şiită şi kurdă. Se înmulţesc indiciile potrivit cărora terorismul încearcă tot mai mult să provoace litigii sângeroase între comunităţile irakiene. In trecut conflictele dintre grupările etnice şi religioase fuseseră dirijate de regimul dictatorial al lui Saddam Hussein, care a purtat barbarii campanii de represiune contra kurzilor şi şiiţilor. Şi nu este exclus ca unii dintre insurgenţi să fie membrii fostului regim, care, după înlăturarea lor de la putere, vor să demonstreze că adversarii lor dintotdeauna au toate motivele să trăiască în continuare cu teama în suflet.

Azi, adversarii şiiţi şi kurzi ai lui Saddam sunt la putere. În cabinet au fost incluşi însă şi reprezentanţii minorităţii sunite, cooptarea lor constituind unul din motivele pentru care formarea executivului a durat atât de mult. Includerea suniţilor nu s-a produs din teamă faţă de ei, ci din înţelegerea că edificarea unui nou Irak nu poate izbuti în condiţiile marginalizării unui grup etnic. Deşi această evidenţă nu corespunde integral concepţiilor tradiţionale asupra democraţiei e clar că nu există altă cale.