Democraţia venezueleană în pericol?

Au şi venezuelenii tribunul lor. Se numeşte Hugo Chavez. In favoarea cererii sale de a se elimina limitarea prin constituţie a numărului mandatelor prezidenţiale s-au pronunţat prin plebiscit 54 la sută dintre cetăţenii micii Veneţii. Rezultatul referendumului îl îndrituieşte pe Chavez să mai candideze ori de câte ori doreşte la funcţia supremă.

Cum se explică oare succesul liderului de la Caracas? Prin mitul realizărilor sociale, prezumtive sau reale pe care şi le arogă Chavez?

Potrivit politologului german Manuel Paulus aceste realizări nu sunt întru totul mitologice. Dar „aplicarea programelor sociale s-a făcut clientelar, astfel încât să profite de pe urma lor doar adepţii regimului, iar cei ai ai opoziţiei să fie excluşi”.

În opinia lui Paulus, bună parte a opoziţiei n-a înţeles nici până acum motivul pentru care Chavez a câştigat alegerile din 1998. Chiar dacă liderul venezuelean „e departe de a fi rezolvat problemele populaţiei, el a izbutit să le dea oamenilor impresia că le vorbeşte de la egal la egal. O performanţă care opoziţiei nu i-a reuşit”.

Coaliţia anti-Chavez e eterogenă, fiind alcătuită din grupări şi partide de orientări foarte diverse. Din ea fac parte de pildă mişcarea socialistă „MAS”, o formaţiune de stânga, precum şi grupări conservatoare, precum „Primero Justicia” - Primatul Justiţiei.

De ce nu e oare în stare opoziţia să pună pe picioare un program politic credibili şi atrăgător? De ce liderii ei sunt percepuţi ca şi cum ar aparţine partidelor dominante în viaţa politică de dinainte de Chavez?

Conform analizei lui Paulus, carenţele opoziţiei constituie succesul lui Chavez. Mulţi au resimţit ultimii 10 ani ai veacului trecut ca pe un deceniu pierdut. Chavez a sporit sensibil veniturile realizate de stat din exportul de petrol. Cu banii luaţi pe ţiţei a finanţat programe sociale prin care şi-a asigurat susţinerea păturilor sărace.

În răstimp, opoziţia s-a axat pe cu totul alte subiecte, tematizând cu precădere corupţia, insecuritatea şi lipsa culturii democratice. Toate aceste subiecte sunt evident importante pentru Venezuela, dar au fost importante întotdeauna, inclusiv înainte de Chavez.

Totuşi opoziţia nu este defel insignifiantă, devreme ce a reuşit iniţial să determine eşecul unui referendum similar, la finele lui 2007, iar mai nou, cu ocazia repetării lui, să obţină susţinerea a peste 45 la sută din populaţie. Ceea ce nu e un mizilic.

Cu toate acestea, perspectiva eternizării lui Chavez la cârma ţării e alarmantă pentru soarta pluralismului în această societate latino-americană, chiar dacă în opinia lui Paulus, rezultatul ultimului referendum nu echivalează cu desfiinţarea democraţiei venezuelene.

Pe de altă parte, rezultatul plebiscitului demonstrează cât de divizată riscă să rămână şi pe viitor naţiunea.