Democraţie înseamnă şi acceptarea înfrângerii

În general, perdanţii au tendinţa de a delegitima succesul. Perdanţii sunt relativişti, căci ei par gata să jure că succesul este ceva rău, o aparenţă a binelui. Uneori au dreptate, dar nu în politică, ci în alte domenii guvernate de reguli mai subtile, ca artele şi scrisul. Insuccesul în politică nu se contabilizează într-o memorie ideală a frumosului şi binelui, aşa cum se întâmplă cu cărţile necitite, cu tablourile nevândute, cu manuscrisele nepublicate şi care pot reveni spectaculos peste timp. În politică, insuccesul este definitiv şi fără recurs. De aceea, modul în care perdanţii caută să delegitimeze succesul adversarilor este nefiresc. Fostul ministru, Sulfina Barbu, care a nu a reuşit să obţină un nou mandat, a spus că ”această coaliţie, majoritate monstruoasă, este împotriva oricărei reguli a democraţiei, dat fiind numărul mare de parlamentari. Avem parlamentari mai mulţi decât SUA. Sunt convinsă că cetăţenii se vor lămuri şi îşi vor schimba opiniile într-un timp relativ scurt”.

Este firesc să te întrebi dacă o majoritate politică foarte mare nu va fi tentată să ignore opoziţia cu totul, dar să spui că este ” împotriva oricărei reguli a democraţiei”, este, pur şi simplu, greşit. De cele mai multe ori, nu dăm importanţă acestor greşeli de exprimare intenţionate sau nu şi ele se repetă, se multiplică şi încetul cu încetul ajung să instituie idei nefaste despre democraţia însăşi. Nu ar trebui să ne mirăm dacă peste puţin timp cineva va cere dizolvarea acestui parlament ”nedemocratic”. Din moment ce ”încalcă regulile”, singura reacţie firească ar fi dizolvarea lui şi alegerea altuia catre să respecte de astă dată ”regulile democraţiei”. La limită, singura guvernare cu adevărat ”democratică” ar fi una minoritară !

Discuţia pare exagerată. Totuşi, stilul acesta hiperbolic, distruge proporţiile fireşti, şi atunci când se va întâmpla ceva care va încălca cu adevărat regulile democraţiei nu va mai exista un limbaj pe măsură. Dacă încercarea de demitere a preşedintelui a fost ”lovitură de stat”, atunci o lovitură de stat în toată puterea cuvântului cum va fi numită?

În fine, perdanţii de azi par să culpabilizeze electoratul din 9 decembrie, aşa cum au făcut-o de altfel şi la referendum. E ca şi cum alegătorii s-ar fi pus de acord, printr-un soi de complot, să voteze toţi cu USL şi să creeze astfel, nedemocratic, majoritatea de astăzi. Succesul neobişnuit al USL ar trebui să dea cu adevărat de gândit, dar altfel decât se spune îndeobşte. Ar trebui să dea de gândit mai ales acelora care au ignorat erorile PDL şi ale preşedintelui şi s-au consolat cu explicaţia facilă că de vină pentru impopularitatea lor sunt ”antenele”. Se pare că, într-adevăr antenele au avut un rol major, dar nu neapărat acela care li se atribuie. ”Antenele” au fost explicaţia cea mai la îndemână pentru aceia care aveau ocazia de a corecta ceva în politica lor şi nu au făcut-o.

"Antenele” au fost alibiul cel mai bun pentru aceia care, deşi vedeau foarte bine, au evitat sau chiar refuzat să dezaprobe erorile grave ale preşedintelui. A apărut astfel discursul programatic anti-”antene”, care nu făcea decât să întoarcă ce spuneau ”antenele” pe dos. De fapt marea majoritate a partizanilor preşedintelui nu vorbeau în ultimii ani decât despre ”antene”, devenind de fapt prima şi singura lor victimă reală. ”Antenele” deveniseră, paradoxal, criteriu al adevărului, căci din moment ce antenele reprezentau răul absolut, era suficient să pui semnul minus ca să obţii binele şi adevărul.

Cu siguranţă că există şi un electorat captiv, care urmează preferinţele televiziunilor preferate. Un studiu sociologic arată de altfel foarte clar că votanţii USL preferă în marea lor majoritate Antena 3, iar votanţii ARD preferă iarăşi într-o proporţie mare B1TV. Dar diferenţa de la urne este mult mai mare decât diferenţa dintre ratingurile celor două televiziuni. Or, tocmai această diferenţă ar trebui să dea de gândit.

În sfârşit, în loc să iniţieze un proces de reflecţie asupra aceea ce s-a întâmpat cu adevărat, perdanţii îi culpabilizează pe votanţi şi sugerează că majorităţile sunt prin ele însele nelegitime. Cu siguranţă că România nu este guvernată de un veritabil spirit democratic, dar acest lucru este vizibil astăzi şi în greutatea cu care perdanţii acceptă înfrângerea.