Democratia romaneasca in pericol

In ciuda suspendarii - pentru a cata oara - a operatiunii de trimitere a lui Adrian Nastase dupa gratii, acolo unde, conform justitiei romanesti, a justitiei imanente si poate si a celei transcendente i-ar fi locul, simpla condamnare definitiva a unor mari corupti constituie un imens progres. Dar nu e progresul puterii actuale.

Timpul de la revoluţia portocalie incoace nu pare sa se fi scurs degeaba, desi promisiunile făcute cândva de liderii alianţei DA au rămas, în mare parte, nematerializate.

Departe de a-si tine propriile lor angajamente, urmasii lor USL-isti se arata hotarati sa agraveze deficientele unei vieti politice serios grevate de o clasă de politicieni în mare măsură la fel de nereformata ca acum doua decenii si-o mass-media, controlată in continuare de un pumn de indivizi in frunte cu Felix/ Voiculescu, o presa ce nu şi-a dobândit nici pana azi deplina libertate. Macar justitia, s-ar spune, isi face iata treaba.

Prima condamnare la închisoare cu executarea sentinţei pronunţată în procesul lui Adrian Năstase, un fost premier, şi prima condamnare cu executare confruntând un oligarh de anvergura lui Sorin Ovidiu Vântu constituie termenii unui limbaj clar. Acest limbaj ne comunică în esenţă că, în România, justiţia a început să fie, în fine, independentă politic. Desi Adrian Nastase, partizanii sai si ai actualului executiv sustin contrariul.

Că Adrian Năstase a făcut o tentativă de a se sinucide nu schimbă câtuşi de puţin datele problemei. Nici faptul că Sorin Ovidiu Vântu scapă, ca o floare, cu o sentinţă ce-i drept definitivă, dar de numai un singur an de privare de libertate nu modifică, în principiu, chestiunea.

Esenţial, cel putin din unghiul Europei, al raportorilor Comisiei Europene, care, nu intamplator, monitorizeaza de ani buni justitia si marea coruptie romaneasca este că judecătorii au început să dea verdicte de condamnare.

Este ceea ce-i trebuie Romaniei nu doar de la Monica Macovei incoace si nu doar pentru ca e o tara a Uniunii Europene sau pentru ca asa spune Bruxelles-ul. Ce viitor poate avea o natiune a carei justiţie si administratie sunt supuse ingerinţelor politice iar magistraţii ei sunt privati de autonomia şi capacitatea de a-i trimite după gratii pe marii corupţi, indiferent de sforile politice şi de forţa economică aflată în spatele reţelelor din care aceşti indivizi fac parte?

Dar Ministrul de Interne, Ioan Rus, s-a priceput sa strice in mare parte buna impresie creata. Inaintea arestarii, i-a dat un telefon delincventului Adrian Nastase, prevendindu-l pe fostul premier ca politistii sai vin sa-l aresteze.

Asa da, demnitar constient de ierarhii, ramas loial fostului sau sef la PSD si la guvern.

Asa da, ministru animat de , de pentru cei de sus, cu vila in Zambaccian si indelungi state de plata in PSD si in conducerea acelei Romanii ce se revendica de la Ion Iliescu, omul care le-a multumit candva minerilor ucigasi, invadatori ai Bucurestiului, pentru barbaria lor, fara sa fie tradus vreodata in justitie pentru chemarea sau incurajarea asasinilor.

Oare Ioan Rus obisnuieste sa-i dea un telefon si lui Gica ori Mitica din Urlati cand se apropie potera de ei sa-i prinda si sa-i intemniteze pe doi ani? Nu, ministrul roman de interne prefera sa fie pentru unii muma, iar pentru altii ciuma. Atat a inteles el din principiul sacrosanct al oricarui stat de drept, potrivit caruia nimeni nu e mai presus de lege. Si, culmea, Ioan Rus inca n-a fost dat afara si nici nu a demisionat. Cum nici seful sau din executiv, Victor Ponta, nu s-a retras, desi fiecare zi in care un individ banuit nu fara temei ca si-a arogat pe nedrept titlul de doctor, continua sa gireze afacerile guvernamentale adauga noi prejudicii serioase sifonatei imagini externe a Romaniei.

Refuzul lui Victor Ponta de a-şi asuma, ca orice lider democratic, răspunderea ce-i revine întru prezervarea credibilităţii conducerii statului român nu poate decat sa iste un amplu disconfort.

In aceste conditii e clar că România e încă departe de ceea ce ar trebui să fie. Starea de tensiune care s-a instalat în ţară după schimbarea puterii şi alegerile locale e extrem de problematică. Modul brutal în care noua putere de stânga instalată la Bucureşti odată cu guvernul Ponta a început să intre în acţiune, să se răfuiască, fără jenă, cu personalităţi competente, doar pentru că fuseseră numite sau alese în funcţii sub precedentul executiv i-a îngrijorat pe mulţi.

Temerile, în acest caz, sunt cât se poate de legitime, dat fiind că o democraţie are nevoie ca de aer de o pătură de lideri competenţi spre a funcţiona realmente şi a nu se transforma în simulacrul ei.

La fel de legitimă e indispoziţia acută generată de modul în care noua putere se arata opaca la toate lectiile trecutului. Se arata opaca si la exemplul unor democratii mai solide si mai vechi, precum cea germana, in care puterile coopereza, nu se desfiinteaza mutual, in care presedintele, rugat de Curtea Constitutionala, accepta sa amane semnarea unor legi de anvergura europeana spre a le da judecatorilor sansa de a verifica deciziile executivului. In Romania, executivul a înţeles să reia războiul cu preşedinţia, încercând, odată în plus, vechiul joc al izolării şefului statului.

Nu mai puţin alarmant e fenomenul poate cel mai periculos pentru un stat de drept, cel al tentativelor noului executiv de a se folosi de parlament spre a ciunti puterea judecătorească, prin tendinta derobarii Curţii Constituţionale de dreptul de a judeca deciziile legislativului.

Luate la un loc toate acestea nu apropie tara de statul de drept. In schimb sporesc tensiunile interne si ameninţă în cel mai înalt grad democraţia romaneasca.