Departe de Europa

Două personaje ale lui Marin Preda, dacă nu mă înşel din „Marele singuratic”, se întîlnesc la un birt în Bucureşti.

Unul îl întreabă pe celălalt: „Ce faci tu aici, în capitală, cu ce te ocupi?”. La care cel întrebat îi răspunde: „Ce să fac, aştept şi eu să intrăm în anul 2000, tu ce ai de gînd, intri sau nu intri?”. Am reprodus din memorie acest dialog, dar sensul este acela pe care l-a urmărit scriitorul: după colectivizare, doi ţărani din Siliştea Gumeşti, ajunşi în capitală, se ocupau cu aşteptatul.

Am făcut această introducere pentru a arăta că, în ceea ce priveşte integrarea europeană, sîntem în anumite privinţe la fel de departe ca şi acum zece ani. Adică, aşteptăm. Partidul Social Democrat s-a grăbit să încheie la sfîrşitul anului trecut toate capitolele de negociere cu Comisia Europeană pur şi simplu din considerente electorale. Fosta putere de la Bucureşti a încheiat un contract cu Europa fără să fi făcut o reformă reală a Justiţiei, a Administraţiei, a sistemului sanitar şi în atîtea alte domenii. Iar acest contract trebuie dus la îndeplinire de actuala putere, care se uzează în jocuri politicianiste şi care e ajutată să piardă vremea prin tot felul de tertipuri parlamentare inventate de fostul partid de guvernămînt. Un joc al nervilor şi o imagine întregită de politică dîmboviţeană.

Un raport al Institutului Naţional de Statistică arată că doar 58% dintre românii cu vîrstă de muncă fac ceva productiv. Restul sînt fie şomeri (5,3%), fie persoane inactive, mai mult de o treime. Lipsa locurilor de muncă afectează mai ales femeile, astfel că din cinci femei, două nu lucrează. Sînt o serie de oraşe moarte din punct de vedere economic, unde în locul întreprinderilor intrate în faliment nu s-a găsit nici o altă soluţie pentru a fi absorbită măcar o parte din forţa de muncă. Muncitorii au primit la vremea respectivă un număr de salarii compensatorii, însă în multe cazuri această formă de protecţie socială s-a încheiat sau e pe cale să se încheie. Nimeni nu se întreabă cum vor trăi în continuare aceste zeci sau sute de mii de oameni, deşi unele din oraşele de care vorbesc oferă condiţii extraordinare pentru dezvoltarea turismului, a micilor întreprinderi, a fermelor zootehnice, etc.

S-a ajuns astfel în situaţia că sute de mii de oameni se pensionează înainte de termen, în baza unor dosare medicale. Evident, cu o pensie de mizerie.

În România, tot ce a însemnat reformă autentică într-un domeniu sau altul s-a făcut sub imperativul integrării europene, altfel spus, sub presiunea funcţionarilor de la Bruxelles. Să ne aducem aminte de Legea declarării averilor demnitarilor care, într-o primă formă, era doar o bătaie de joc la adresa opiniei publice. Asta nu înseamnă că în forma sa actuală, această lege ar fi şi un instrument eficient şi transparent prin care averile celor ce ne conduc pot fi realmente cunoscute. Abia o lege a controlului averilor demnitarilor, care se află înscrise pe numele rudelor pînă la a şaptea spiţă, ar putea pune lucrurile la punct. Dar care parlament să voteze o astfel de lege?

Cei mai mulţi dintre români îşi doresc integrarea în Europa – desigur, nu puţini în necunoştinţă de cauză. Pentru ei, Europa înseamnă în primul rînd libera circulaţie a persoanelor şi, implicit, şansa unui loc de muncă într-o ţară europeană. În plus de asta, românii transferă Europei toate problemele pe care autorităţile române nu le rezolvă de ani de zile: adică o justiţie dreaptă, un sistem de sănătate neviciat, primari care să le asculte necazurile. De la tătucul Iliescu, mulţi români se îndreaptă acum către tătucul de la Bruxelles. Şi nimeni nu le spune că lucrurile nu stau deloc aşa.

Oare cum se justifică această aspiraţie europeană a românilor cînd, la noi acasă, avem atîtea probleme de rezolvat? Ca de pildă faptul că unul dintre vicepremierii guvernului, George Copos, datorează bugetului, adică oamenilor, 100 de miliarde de lei, şi nu se grăbeşte să se achite de datorie.