Departe, departe de pace

Faţă de terţi, şi mai ales faţă de regimuri autoritare şi dictatoriale, de pildă faţă de China comunistă ori faţă de Iran, diplomaţii UE adoptă prin tradiţie un limbaj extrem de prudent, de moderat şi de prevenitor.

Net mai puţin diplomatic s-a vădit a fi avertismentul lansat de Javier Solana Israelului, când încă nici nu se uscase bine cerneala pe documentul pecetluind viitoarea coaliţie guvernamentală de dreapta a statului evreu.

În reacţie la formarea alianţei dintre şeful blocului conservator Likud, Beniamin Netanjahu, şi basarabeanul Avigdor Liebermann, liderul formaţiunii ultranaţionaliste, Israel Beiteinu, coordonatorul diplomatic al UE, Solana, a ameninţat Ierusalimul.

Potrivit lui Javier Solana, relaţiile dintre UE şi Israel s-ar deteriora în cazul în care noul executiv israelian va renunţa la formula celor două state, unul evreu, altul palestinian, ca soluţie a conflictului pentru controlul Ţării Sfinte.

Fapt este că alcătuirea noului arc guvernamental israelian a generat mari temeri şi condamnări virulente în special în lumea arabă, a cărei bunăvoinţă caută s-o câştige responsabilii europeni.

Limbajul dur adoptat de Liebermann la adresa partidelor arabe din Israel şi a electoratului lor, din pricina acuzatei lor lipse de loialitate sau chiar a prezumtivei lor ostilităţi manifestate faţă de statul evreu, a alimentat aprehensiunile iscate de noul executiv de dreapta de la Ierusalim. Concomitent, i s-a reproşat premierului desemnat, Beniamin Netanjahu, că ar fi torpilat acordurile de la Oslo.

În realitate, în timpul fostului său mandat de premier, de la finele anilor 90, Netanjahu s-a abţinut să denunţe aceste acorduri cu palestinienii, provocând astfel sciziunea dreptei israeliene. Iar mai nou, şeful blocului Likud a încercat în disperare să formeze un guvern de uniune naţională prin includerea în alianţă a partidelor de stânga şi de centru stânga. Netaniahu a eşuat însă, întrucât aceste formaţiuni i-au refuzat, categoric, toate ofertele.

Pe de altă parte, multiplele concesii teritoriale făcute în ultimii ani de israelieni n-au dat nici un fel de roade. Tirul de rachete din Gaza asupra localităţilor israeliene n-a încetat defel. Dimpotrivă, concesiile - precum evacuarea de către statul evreu a Fâşiei Gaza par, potrivit multor israelieni, să fi provocat noi conflicte şi războaie.

Ceea ce a determinat de altfel şi alunecararea spre dreapta a acestui electorat, căruia Netanjahu îi datorează mandatul său de premier.

În aceste condiţii e greu de întrevăzut cum s-ar putea relansa procesul de pace din Orientul Mijlociu. Cu atât mai mult cu cât din Iran, ţara considerată de Israel drept cel mai mare pericol strategic la adresa existenţei statului evreu, a parvenit vestea retragerii lui Mohammad Khatami de la candidatura pentru preşedinţie.

Occidentul îşi pusese mari speranţe în revenirea la cârmă a moderatului Khatami. Decizia acestuia de a abandona cursa prezidenţială, care s-ar fi putut încheia prin înlocuirea actualului lider extremist, Ahamdinedjad, spulberă orice nădejdi vizând proxima rezolvare a litigiului nuclear cu Iranul.

Actualul preşedinte iranian e un negaţionist al Holocaustului, care a cerut în repetate rânduri distrugerea Israelului şi insistă asupra dreptului Teheranului de a îmbogăţi uraniu, procedură necesară fabricării de bombe atomice.

E clar că diplomaţia israeliană se va concentra şi pe viitor asupra înlăturării acestei ameninţări. Atâta doar că nu se va bucura în vestul Europei de prea multă simpatie, devreme ce la conducerea ministerului israelian de externe va trece însuşi Avigdor Liebermann.

Rămâne de văzut doar în ce măsură se vor înrăutăţi relaţiile Ierusalimului cu UE şi cu noua administraţie americană de stânga, avându-l în frunte pe Barack Obama.