Despre cauzele înapoierii României

Ministrul de Externe al României, Mircea Geoană, a făcut o analiză a stadiului în care se află România în comparaţie cu celelalte ţări europene şi mai ales candidate la aderare. Mircea Geoană a pus decalajul şi posibilităţile de evoluţie viitoare pe seama a doi factori: calitatea administraţiei şi spiritul de iniţiativă economică. Experienţa altor ţări care au aderat la UE ar fi pus în valoare trei variante diferite de succes. Prima ar fi cea a Irlandei, care, deşi nu avea spirit comercial, avea o administraţie bună şi corectă. A doua ar fi cea a Spaniei, care venea cu administraţie mediocră, dar cu un bun spirit antreprenorial şi, în fine, varianta a treia, acea a Greciei, care aducea cu ea, într-un fel asemănător României, o administraţie incompetentă şi coruptă, dar care avea în schimb un ascuţit spirit al afacerilor. Unde s-ar încadra Romania?, s-a întrebat ministul de Externe. Nicăieri, pentru că românii suferă din pricina unei administraţii proaste, dar şi a incapacităţii de iniţiativă economică. În opinia sa românii ar avea totuşi un avantaj acela al talentului ingineresc în domeniul calculatoarelor şi comunicaţiilor.

Este o analiză lucidă, poate cea mai sinceră evaluare făcută de un înalt demnitar al statului. Ea are valoarea sa explicativă, dar pe de altă parte are inevitabil şi o funcţie justificativă. Ministrul de Extrene explică, dar şi justifică de ce România se află în urma Poloniei de pildă, pe care nu o poate ajunge mai devreme de opt ani, ca să nu mai spunem că îi va fi greu să ajungă la nivelul Cehiei şi Ungariei darămite la cel al Germaniei. Lucrurile acestea nu mai pot fi ascunse de vreme ce ţara a ales să meargă transparent pe calea integrării europene. Dar o data ce vorbim de explicaţii, atunci ne putem întreba, firesc, ce i-a mai lipsit României ca să evolueze mai bine şi mai rapid. Răspunsul este că România a fost ţinută în loc nu doar de fireşti inerţii ale unei societăţi care suferă de un decalaj istoric de dezvoltare, ci şi de o elită politică rapace care s-a menţinut la putere blocînd libertatea de iniţiativă. Cel puţin primele două guverne instalate după 2o mai 1990, atunci cînd au avut loc primele alegeri în România post-comunistă, au profesat o concepţie etatistă şi naţionalistă în economie, au fost ostile faţă de privatizare şi faţă de restituirea proprietăţilor, au alungat capitalul străin şi inevitabil au sugrumat firavul spirit de iniţiativă pe care o Românie în mare măsură rurală începuse să-l manifeste. Conducerea polititică a României din acei ani nu avea nici deplină legitimitate democratică, întrucît regimul se bazase pe practici violente cum au fost mineriadele şi sugrumarea libertăţii de exprimare. Putem aşadar cel puţin presupune că într-o atmosferă politică mai relaxată şi mai ataşată faţă de regulile democraţiei şi evoluţia generală a societăţii ar fi fost mai rapidă.