Despre femei şi idei

Despre femei şi idei

Uluiţi de câtă cerneală cerebrală curge în România în texte de şi despre angelologie am putea fi înclinaţi, noi bărbaţii, să uităm să ne luptăm cu îngerii noştri proprii, şi să ne mai amendăm din cînd în cînd ispitele misogine hrănite de tradiţii premoderne, de timpuri mai înclinate să dezbată chestiuni ţinînd de sexul mesagerilor celeşti.

Expuşi zilnicelor bombardamente de paranoică propagandă naţionalcomunistă, menită să betoneze puterea regimului ceauşist, mulţi au rezistat alunecării în întunericul minţii lipind urechea de posturile de radio străine. Imi amintesc de pildă de şi recitesc şi azi cu neostoită plăcere textele Marianei Şora de la BBC. Spiritul critic al acestei eminente interprete a aforismelor lui Cioran, probitatea şi acuitatea intelectuală a corespondenţelor ei radiofonice n-au delectat doar un public constrâns de cele două ore de televiziune ceauşiste pe zi să se supună unei sistematice spălări de creiere. Ele au contribuit cred esenţial la rezistenţa cel puţin a unora în faţa acestei operaţiuni de mancurtizare la scară naţională.

Credeam, naiv cum sunt, că spirite precum ale Marianei Şora, nu vor mai apărea multă vreme din dărâmăturile postcomuniste. M-am înşelat. Cam ca nemţoaicele răsărite în 45 în chip de spectre din peisajul deşertic lăsat în urmă de Hitler, spre a pune umărul la degajarea ruinelor şi la deratizarea descompusului reich nazist, spre a-i da Germaniei o faţă umană, au apărut şi în România demolată de comunism femei de treabă. Doar că acestea s-au apucat de munca şi mai importantă a desţelenirii buruienilor spirituale şi aerisirii minţilor îmbîcsite şi înceţoşate de multele decenii de colectivism.

Curioasă în context nu mi se pare decît puţinătatea celor care, nelăsându-se năpădiţi de superioritate şi lene bărbătească s-au hotărît să nu-şi curme elanul de a scrie despre ele. Despre femei în faţa cărora, şi eu, dacă aş purta-o, mi-aş scoate pălăria oricând.

Una dintre ele e Alina Mungiu Pippidi. Alta Monica Macovei. Nu ştiu mulţi bărbaţi în mediul politic sau academic românesc care să fi făcut atât de mult ca ele pentru modernizarea reală a României. N-am reuşit să depistez multe personalităţi care să fi dat atât de mult pentru racordarea la lumea întîi a unei ţări expediată de totalitarisme şi postcomunism în spre divizia africano-arabo-central-americană a republicilor bananiere.

Profund detestate şi una şi cealaltă de armata de reacţionari ignari, de stânga şi de dreapta de care e atât de burduşită bucureşteana „lume bună interlopă”, evocată cândva de o legendară colegă de la Deutsche Welle, Alina Mungiu Pippidi şi Monica Macovei mi se par ca două stânci. In ciuda tuturor adversităţilor, ivite uneori din zone ce le păreau sigure şi amicale, în faţa repetatelor atacuri în trombă ale mafiei transpartinice şi transinstituţionale născute din măruntaiele monstrului totalitar ele au rezistat admirabil.

Provenind şi una şi cealaltă din incipienta societate civilă românească, aceste femei au dat întotdeauna dovadă de un profesionalism exemplar, cuplat cu un patriotism dintre cele mai puţin ostentative şi, ca atare, mai credibile. Fără aere şi ifose, ambele au făcut saltul nu tocmai lesnicios, din mentalitatea grăbit-superficială, mistic-bizantină, proprie unei laturi a spiritului locului, în rigoarea de tip occidental. Această trecere, operată dezinvolt, fără rituri „de passage”, fără complexe intelectualiste, dar şi lipsită de orice suspecte elanuri heirupiste le-a deschis şansa de a se ocupa de imediat, de a se angaja, fără să le oblige să-şi abandoneze perspectiva, osatura teoretică, valorile. Amîndouă au înţeles de timpuriu importanţa uriaşă nu doar a tenacităţii, ci şi a dialogului, în orice efort de mîntuire a durerilor societăţii româneşti. Şi ambele şi-au scuipat în palmă şi s-au apucat de treabă când ceea începuseră să facă părea oricărei minţi lucide o întreprindere sisifică. Harnice şi curajoase, gândind – nu doar muncind – cu propriul cap, n-a fost dat nimănui cred, s-o audă pe una sau alta să se plângă vreodată că „se vinde ţara”, ori că le e prea greu, că lupta lor nu se potriveşte sexului frumos, că nu mai pot face faţă şi alte mofturi similare.

Am citit analizele Alinei Mugiu Pippidi apărute bunăoară într-un cotidian atât de prestigios precum e Frankfurter Allgemeine Zeitung. Imi amintesc cît de tare m-a bucurat imaginea frumoasă pe care, graţie şi ei, e în stare s-o proiecteze în occident România intelectuală. Cît despre prezenţa Monicăi Macovei la ministerul justiţiei, mi se pare clar că ea e una din puţinele motive menţinînd o speranţă cît de cît îndreptăţită de schimbare în bine, printre cei care, altminteri, dezamagăgiţi de voltele puterii, ar fi renunţat între timp, precum Dante la intrarea în infern, la orice nădejde.

E posibil desigur, ca şi una şi cealaltă să fi optat la un moment dat în favoarea unor decizii discutabile. Eu unul, urmărind cât am putut de atent prodigioasa, indispensabila lor activitate, nu ştiu s-o fi făcut. Ştiu în schimb, că doar cine nu munceşte nu greşeşte. Şi mai ştiu, că fără asemenea femei, tare urîtă, rea, săracă şi proastă ar fi această lume, tare hidoasă şi poate chiar incurabil bolnavă ar fi fost anevoioasa tranziţie românească.

Evident, lista care începe cu Alina Mungiu Pippidi şi Monica Macovei nu se închide din fericire cu aceste două nume. Sper că ea va fi întregită degrabă de cei care iubesc cu adevărat statul de drept românesc. Exemplul lor, oricum, ar trebui să ne-mbărbateze pe toţi cei care ne mai luptăm din când în cînd cu îngerii noştri. Cu sau fără sex.