Despre finanţarea partidelor

O nouă dispută privind finanţarea partidelor politice a fost declanşată de purtătorul de cuvînt al PSD, Dan Matei Agathon, care a cerut oamenilor de afaceri să nu mai finanţeze mai multe partide în acelaşi timp. Opoziţia a văzut aici o încercare a partidului de guvernămînt de monopolizare a resurselor şi a cerut o investigaţie a Înaltei Curţi de Casaţie şi de Justiţie. La o întrunire de la Bacău, Dan Matei Agathon a dezbătut situaţia finaniară a partidului şi a declarat că ar fi dorit ca oamenii de afaceri să nu mai finanţeze “7 partide simultan”. Liberalii au protestat văzînd aici o încălcare a libertăţii de exprimare politică şi o tentativă de monopolizare a resurselor finaciare, dar mult mai important este motivul pentru care în România oamenii de afaceri mizează pe mai multe partide deodată. Dan Matei Agathon a confirmat printr-o declaraţie publică faptul că afacerişti bine plasaţi în economia unui judeţ au preferat să-şi asigure bunăvoinţa tuturor candidaţilor cu şanse şi au donat bani pentru mai multe partide politice. Dar de ce se întîmplă acest lucru? În primul rînd pentru că oamenii de afaceri vor să-şi asigure protecţia propriilor contracte şi investitii. Indiferent de simpatiile politice ale unui intreprinzător, el nu îşi riscă profitul. Marea problemă românească este aceea că foarte multe afaceri depind de stat, fie că este vorba de Consiliul Judeţean, de Primărie sau chiar de Guvern. Să iau un singur exemplu. O societate comercială hotăreşte să investească într-o “zonă defavorizată”. Ia în concesiune o suprafaţă mare de pămînt prin aprobarea Consiliului Judeţean şi investeşte aici sperînd să nu îşi piardă dreptul de concesiune, care condiţionat de restituirea eventuală proprietăţii. E clar că depinde de o decizie politică cîtă vreme dreptul de proprietate poate primi încă prea multe interpretări. Ne aflăm la limita corupţiei, dar sînt şi situaţii formal corecte care prezintă aceeaşi trăsătură generală, adică dependenţa de o decizie a Consiliului Judeţean sau chiar a Guvernului, care, aflat în pană de bani poate retrage scutirile din zonele defavorizate. În general, afacerile vor merge ca pe roate cîtă vreme o societate întreţine bune relaţii cu liderii locali ai partidului aflat la putere. În schimbul acestor înlesniri societatea va dona, desigur, bani pentru campania electorală. Situaţiile sînt mult mai diverse, dar în esenţă, ceea ce caracterizează în România relaţia dintre afaceri şi politică este că reuşita primelor depinde încă prea mult de cea din urmă. Rezultatul este că un om de afaceri prudent şi calculat va încerca să-şi asigure bunăvoinţa tuturor partidelor care vor avea un cuvînt de spus mai tîrziu în afacerile regionale. Un afacerist va finanţa un partid şi numai un partid doar atunci cînd va dobîndi o integrală libertate economică şi nu îşi va mai simţi investiţiile în pericol. Abia atunci vom putea vorbi şi de o mai clară delimitare a opţiunilor şi de o mai firească reprezentare politică.