Despre gestionarea nimicului

Citesc în ziare studii care arată că angajatorii din alte ţări îi consideră pe muncitorii români bine pregătiţi, serioşi, dispuşi să facă ore suplimentare. Prima explicaţie stă de bună seamă în veniturile salariale incomparabile cu cele din România. Dar trebuie că se mai întîmplă ceva, care în România nu e valabil, chiar şi acolo unde salariaţii cîştigă bine. S-ar putea ca românii care lucrează în alte ţări să fi observat că acolo munca e apreciată, altfel spus că munca are prestigiu – ceea ce la noi în bună parte nu mai e valabil.

Asistăm în România de mai mulţi ani la un soi de apologie a nimicului. Televiziunile şi o bună parte a presei scrise cultivă cu entuziasm divertismentul şi senzaţionalul, invitînd telespectatorii şi cititorii să-şi dea cu părerea despre potenţiali criminali, spărgători, dispăruţi, etc. Vedem ghicitoare şi cititoare în astre pe post de procurori, gazetari de la ziare de buzunar pe post de complete de judecată, şi tot aşa.

O efervescenţă a cultivării nimicului o putem citi şi în cele mai multe din filmele apărute după 1990 – cu tot succesul filmului lui Cristian Mungiu –, dar mai ales în proza şi poezia post decembriste. Frumosul pare că a devenit invizibil, totul fiind încadrat într-o estetică înverşunată a urîtului. Fără să realizăm, sîntem în felul acesta mai mici, mai mărunţi şi neînsemnaţi decît anul trecut. Iar anul viitor vom fi mai mici, mai mărunţi şi neînsemnaţi decît anul acesta.

A pune întreaga vină pe clasa politică, dezinteresată şi coruptă, e şi incorect, şi păgubos deopotrivă. Eu cred că ne complacem în a primi de bun ceea ce ne e livrat, într-un conformism călduţ al lui „asta e”.

În preajma sărbătorilor de Crăciun am văzut într-o vitrină un ceas pe cadranul căruia un Isus răstignit bătea secundele cu talpa piciorului prinsă în piron pe cruce. Oamenii treceau, fermi şi categorici, înspre treburile lor.