Despre inteligenţa sculpturii

Deşi foarte scurt, răstimpul cît mi-a fost dat să poposesc la Galeria Emilia Suciu, la finisajul unei expoziţii întrunind operele unor artişti originari din România, mi-a oferit cîteva ocazii rarissime. Între ele, aceea de a mă bucura de ospitalitatea, de a avea parte de cunoaşterea şi de a percepe exigenţa unei colecţionare de artă şi galeriste de mare ţinută şi impresionantă generozitate. O galeristă care iubeşte România cu convingerea că valorile artistice şi estetice ale celor născuţi în ţară, fie plecaţi, fie rămaşi locului, merită - şi cu preţul unor eforturi personale considerabile - să fie cunoscute în apus din deja foarte simplul motiv că nu sunt cu nimic mai prejos decît cele ale unor artişti occidentali.

Că aşa stau lucrurile probează coabitarea în colecţia şi în expoziţiile succesive de la Galeria Emiliei Suciu a creaţiilor unor artişti născuţi, formaţi şi consacraţi în libertate, cu cele ale confraţilor lor din răsărit, care au suferit de pe urma dictaturii roşii, părăsindu-şi locurile natale spre a se putea exprima şi realiza nestînjeniţi de opreliştile vreunei ideologii, feriţi de foarfecele cenzurii. Printre ei, desigur, Ingo Glass.

Afirmasem mai demult, într-o cronică de expoziţie, că Ingo Glass este maestrul unei sculpturi inteligente. Am dorit să aflu la închiderea expoziţiei de la Galeria Emilia Suciu care ar putea fi izvoarele acestei particularităţi?

Ingo Glass: Trebuie să rulez timpul înapoi, să ajung la Brâncuşi. El a început să cureţe forma, să ne gîndim la noul născut, la un portret, el a descojit totul şi a făcut oul. Brâncuşi a pus punctul pe i şi de acolo încoace nu se mai poate face sculptură rondbos. Gândindu-mă la ou şi la un fragment din Coloana Infinitului, m-am întrebat cum pot face un pas înainte. Imaginaţi-vă un tort. Sau un ou. Îl tai în felii, în "Scheiben", şi rezultă multe cercuri plate. Dacă secţionez coloana obţin mai multe pătrate sau romburi. Dacă secţionez piramida - mai multe triunghiuri. Cu aceste trei elemente de bază lucrez. Iau ca exemplu cercul, mă pot juca cu el în sensul că tai în el, obţin un negativ, un triunghi, un alt cerc, un pătrat. Lucrez şi cu forme "negative" - pozitiv şi negativ - pe care le îmbin. Aerul între ele, spaţiul care se creează între ele reprezintă pentru mine volumul. Un volum nou creat, care nu există, pe care nici nu-l poţi pipăi, dar poţi trece prin el.

RB: Formele pline, pozitive, au însă culoare. Predomină trei culori - întâmplător sau nu - roşu, galben şi albastru.

IG: Este, într-adevăr, întâmplător, pentru că sunt culorile de bază. Cercul, pătratul şi triunghiul sunt forme de bază. "Bauhaus"-ul a lucrat cu aceste forme. Itten şi Kandinsky au dat pătratului culoarea roşie şi cercului culoarea albastră. Eu contrazic această opţiune pentru că în viziunea mea, cercul înseamnă mişcare, viaţă. Dacă dai unui copil numai conturul unui cerc şi-i ceri să-l coloreze, nu-l va face albastru, îl va face roşu, culoarea vieţii. Unii critici de artă spun că în timp, cândva, istoria artei va decide cine are dreptate: artiştii de la Bauhaus sau eu.(Zîmbeşte). Pătratul are patru laturi egale. Este o formă foarte liniştită, echilibrată. De ce să îi dau culoarea roşie? Îl fac albastru. Pentru mine, albastru este o culoare meditativă. Un pătrat albastru invită la meditaţie; dacă ar fi roşu, ar fi agresiv.

RB: Aţi îndulcit colţurile pătratului, o figură geometrică suficient de "colţuroasă", prin calmul culorii.

IG: Da, dar pătratul este oricum mai liniştit, mai static decât cercul. Cel mai agresiv dintre cele trei forme este triunghiul. Iar triunghiul este galben, aici sunt de acord cu Bauhaus-ul. Mulţi au crezut că vin cu tricolorul românesc; întîmplător, cele trei culori sunt şi ale drapelului ţării. Aşa este - şi de ce n-ar fi?

RB: Sunteţi şi cetăţean de onoare al Timişoarei, oraşul dumneavoastră natal, unde pot fi văzute trei lucrări expuse în spaţiul public, în plein air.. Dar m-ar interesa să aflu în ce măsură v-a influenţat, pe de o parte Brâncuşi, iar pe de altă parte, teoria goetheană a culorilor?

IG: O să vă dau o poezie scrisă de profesorul Eugen Gomringer care trece drept părintele poeziei concrete, despre exact această temă. În orice carte de liceu este trecut numele profesorului. A mers pe drumul Dadaismului, dar nu întâmplător, ci foarte conştient. Recent am fost invitat în Elveţia la o expoziţie la Altendorf, lângă Zürich,consacrată Artei Concrete, unde au fost expuse şi prezentate operele a trei artişti din trei generaţii diferite: regretatul Robert S. Gessner, poetul Eugen Gomringer şi subsemnatul. Am fost ales dintre colegii mei din toată Europa, fiind cel care lucrează cu formele cele mai elementare – triunghiuri, pătrate şi cercuri . Am fost recunoscut ca sculptor venind din direcţia artei concrete. Spiritul lui Brâncuşi a rămas pentru mine foarte important.

RB: Da, Ingo Glass, ce vă propuneţi să realizaţi în viitor?

IG: La vârsta mea de 72 de ani, doresc să continui ceea ce am început în 1996, să mă concentrez şi mai mult şi să lucrez cu şi mai puţine elemente care să rămînă totuşi foarte viguroase.

RB: Dăruiţi şi unor studenţi sau învăţăcei din ştiinţa dumneavoastră?

IG: Am expus acum doi ani la Budapesta într-o galerie orăşenească şi am stat tot timpul în expoziţie. Aşa s-a întîmplat şi la Bucureşti, la expoziţia organizată de Andrei Oroveanu, la Muzeul Naţional de Artă Contemporană. Ce fel de vizitatori credeţi că am? Mulţi studenţi şi cei mai mulţi care studiază arhitectura. M-am bucurat foarte mult. Şi fiindcă nu sunt un sculptorul clasic, nu lucrez cu elemente de natură figurativă, ci cu elemente abstracte.

RB: Călătoriţi în România, trăiţi în Germania. Anul acesta, Deutsche Welle împlineşte 60 de ani de existenţă şi redacţia română de la Deutsche Welle 50 de ani de existenţă. Ce a însemnat pentru dumneavoastră acest post de radio? Ce înseamnă el acum şi cu ce se leagă el în memorie?

IG: În perioada când am trăit în România, ascultam în secret Europa Liberă şi Deutsche Welle. Am avut un prieten foarte bun din România, profesorul Titus Mocanu, a cărui soţie, Elisabeth Axmann, naşa fetiţei mele, lucra la Deutsche Welle. Aveam deci şi motive personale….

RB: Numai personale?

IG: Bineînţeles că şi altele, voiam să ne informăm corect.

RB: Aţi urmărit probabil ce se întâmplă în România, ce s-a întâmplat şi vara trecută, aţi constatat cum democraţiile se fragilizează sub presiunea crizei, cum în ţările foste comuniste se ridică din nou vechii, foştii… Mai este utilă prezenţa postului de radio Deutsche Welle în contextul dat, al existenţei Uniunii Europene din care şi România face parte?

IG: Da, chiar foarte mult,. Din păcate oamenii trebuie din nou "luminaţi".. Îmi pare rău să spun acest lucru, dar să sari de la o extremă la cealaltă şi să dai înapoi în loc să mergi înainte, este foarte trist.