1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

Despre naţionalismul de grotă şi soluţia problemei catalane

Petre M. Iancu
27 octombrie 2017

Premierul spaniol a cerut Senatului madrilen debarcarea guvernului regional catalan. În revanşă, executivul din Barcelona a cerut independenţa. Parlamentul a proclamat instituirea republicii. Mai e vreo soluţie?

https://p.dw.com/p/2mbyy
Mariano Rajoy und Carles Puigdemont
Liderul de la Madrid oferindu-i în 2016 celui de la Barcelona un Don Quijote de la Mancha de Cervantes Imagine: picture-alliance/dpa/P. Campos

De când, forţat sub comunişti de împrejurări şi de conştiinţă să emigrez, am patria la purtător, o duc cu mine oriunde şi oricând mă deplasez în timp şi spaţiu.

Confruntând-o cu jalea şi obida iscate de-o justiţie ce nu i-a pedepsit nici până azi pe toţi asasinii lui Babu Ursu, cel al cărui martiriu în beciurile securităţii ceauşiste m-a determinat, între altele, s-o părăsesc, precum şi cu personaje din istorie cărora le acord viză de intrare, patria mea s-a mai schimbat. S-a deformat, pesemne. E un continuu spaţiu-timp. Mă întreb, deci, uneori, cum se vor fi descurcând aceia la care continuă să fie bine fixată geografic? Cum, zis altfel, arată o patrie normală? 

E imobilă, bunăoară, pentru o parte din catalani. Pentru mulţi din cei care se raportează la "Barca" şi la Sagrada Familia cam aşa cum iubesc steliştii Ghencea, dinamoviştii stadionul din Floreasca, unii bisericile mici din lemn, iar alţii Catedrala Mântuirii Neamului cu tot cu patriarhii ce se vizitează reciproc pe-aproape. Iar unii dintre noi grătarul, micii, ţuica, salata de vinete, berica şi sfârşitul săptămânii. Sau pelerinajele şi moaştele. De pildă ale Paraschivei. Dar pentru cealaltă?

Cum e pentru acea parte a neamului catalan care provine din spanioli? Sau din români, francezi, evrei, englezi şi nemţi? Pentru amatorii de Salvador Dali din soiul celor care n-ar vrea vărsări de sânge pentru o secesiune? Cum oare să-şi îmbrăţişeze ţara toţi aceia care n-au habar de unde până unde li se întinde patria? Li se opreşte în nordvestul peninsulei iberice? Ori mai cuprinde restul Spaniei, până-n Andaluzia? Sau, cine ştie, toată Europa?

N-am de gând să mă înscriu în lista tot mai lungă a celor care scot în evidenţă absurdităţile naţionalismului din specia celui de grotă cultivat asiduu de propaganda rusă, alături de ortodoxism, antiamericanism, rasism şi antirasism, precum şi antieuropenism ori antisemitism din varietatea antisorosista.  

Vreau doar să observ că problema catalană pare a avea doar două soluţii nesângeroase. Prima, destul de evidentă, după ce neghiobia extremistă mult stimulată de duşmanii UE şi-ai Occidentului i-a tentat pe separatişti să întrece orice limite şi i-a condamnat să fie înfrânţi pe toată linia de replica neaşteptat de dură, dar legală, a guvernului central, ar fi un nou scrutin. Prin care, în conformitate cu principiile democraţiei liberale şi statului de drept, catalanii să se exprime şi să aleagă liber o conducere mai responsabilă şi mai puţin ineptă decât a lui Carles Puigdemont. Care, ţipând independenţă, le-a dat catalanilor nu suveranitate, ci umilinţe, violenţă, haos şi nenorociri.

Constituirea acestei noi conduceri mai isteţe ar fi urmată de tratative cu executivul central, care, ajutat de dregători europeni ceva mai descuiaţi decât colegii lor de la Madrid, şi-ar băga de asemeni minţile în cap. Cu proaspăt dobândita agerime n-ar mai subestima nici forţa propagandei naţionaliste, mai ales când are în spate imperiul mediatic al Kremlinului, nici neajunsurile unui centralism nătâng şi ale imobilismului stupid marca Rajoy.

Ci ar începe să respecte realmente principiile autonomiei. Şi ar acorda-o catalanilor ca bascilor, fără s-aştepte ca primii să recurgă la terorism pentru a obţine, precum cei din urmă, o autonomie veritabilă, extinsă. 

Semn că premierul spaniol s-a deşteptat definitiv, el va avea de acum încolo grijă, cât rămâne la putere, să nu se mai zgârcească la pusul în funcţiune a materiei sale cenuşii. Nu va mai băga Europa în sperieţi cu incapacitatea sa de a gestiona o criză de această anvergură şi de a o opri să arunce în aer delicata coeziune a UE şi unitatea statelor ei membre.

Pe viitor, primul ministru de la Madrid va satisface deci, pe cât posibil, revendicările regiunilor revoltate, dacă sunt legitime. Se va abţine de la intervenţii contondente, în contra unor proteste sau acţiuni rămase paşnice. Şi de la cantonatul demagogic în poza doctrinarului călare pe lege şi prinţipuri constituţionale.

În plus, după scrutin, nu va închina triumfător, ca Agamiţă Dandanache, "în sănătatea alegătorilor" catalani…"care au probat patriotism si mi-au acordat ... asta...cum sa zic, de!...zi-i pe nume, de!...a! sufradzele lor; eu care, familia mea, de la patuzsopt în Cameră, si eu ca ibericul imparţial, care va să zică...cum am zis...în sfârşit să trăiasca!"

În fine, ar mai fi, cred, o soluţie. E teoretic chiar mai simplă. Îi obligăm pe catalani să-şi ţină şi ei o vreme patria la purtător. Să pribegească oleacă. Să facă un sejur în Kurdistan, Cecenia sau Tibet, să vadă ce înseamnă regiuni cotropite şi lipsite de drepturi elementare cu adevărat, tânjind după  un strop de autonomie veritabilă. Îmi pare garantat c-ar reveni la Barcelona căliţi, spăşiţi şi de secesioniste ambâţuri deşarte lecuiţi.