Despre nevoia unui calendar public

Convenţiile sunt bune. În ciuda revoltelor juvenile mereu reînnoite, aniversările, comemorările, calendarul laic sau religios, care ne ritmează viaţa, ne furnizează conţinutul gata făcut de care spiritul obosit sau prea puţin productiv are atâta nevoie. În viaţa unei societăţi e la fel: momentele fixe legate de anumite date şi celebrate în diverse chipuri ne oferă reprezentări capabile să întemeieze o comunitate prin caracterul lor canonic şi repetitiv: 24 ianuarie, 1 decembrie, 22 decembrie şi aşa mai departe.

Problema noastră, a românilor, după cum putem vedea cu uşurinţă, nu este deloc convenţionalismul, ci poate chiar contrariul său şi anume sărăcia convenţiilor noastre şi mai ales caracterul lor volatil. Sărbătorile publice s-au schimbat prea des şi dacă nu s-au schimbat cu totul au fost mereu redefinite şi supuse unor meschine controverse. Tăria intimă a unei naţiuni stă în trăinicia convenţiilor sale.

Până acum 25 de ani, bunăoară, nu se vorbea deloc despre Rege, iar cărţile vechi retipărite aveau grijă să scoată materialul fotografic care evoca familia regală. Despre 10 Mai nu se sufla o vorbă nici măcar la lectura şcolară obligatorie a povestirii „D-l Goe“. În fine, a fost recuperată cât de cât imaginea istorică a monarhiei şi idei politice mai subtile au circulat nestingherit. Dar societatea a rămas scindată. Or, fără consens nu se poate institui o convenţie şi prin urmare nici o aniversare sau comemorare publică. La 30 Decembrie 1947 Regele Mihai a fost silit de sovietici să abdice şi putem spune că aceasta este data instaurării definitive a comunismului. Data ar trebui să intre în calendarul oficial al comemorărilor, dar diviziunile de opinii nu permit, cu adevărat, acest lucru. Paradoxal, chiar unii dintre aceia care au lucrat activ la „condamnarea comunismului” ca act oficial al statului s-au alăturat în ultimii ani vechilor detractori ai Familiei Regale.

E cu atât mai merituos gestul preşedintelui Klaus Iohannis de a face pe cât posibil ca această dată să reintre în conştiinţa publică: „Cu 67 de ani în urmă, pe 30 decembrie, Regele Mihai era forţat de comunişti şi aliaţii lor să abdice, sub ameninţarea armelor. Dacă astăzi, după multe decenii de la acel eveniment, Majestatea Sa este privit cu atâta respect şi admiraţie de către poporul Său, acesta este un câştig cert al societăţii româneşti a ultimilor 25 de ani. Aşadar, vă îndemn, astăzi, să ne îndreptăm cu toţii gândul către Rege, care rămâne, pentru noi toţi, un model de demnitate şi dăruire.“

Este pentru prima dată, după 10 ani de amnezie voluntară, când şeful statului aminteşte această dată, îndemnându-şi compatrioţii să-şi aducă aminte la rândul lor. Dacă 22 decembrie 1989 este data prăbuşirii comunismului în România, 30 decembrie 1947 este data instaurării lui depline. Cele două date sunt, de fapt, inseparabile şi de aceea este cu atât mai ciudat că istoria românească recentă a făcut ca mulţi dintre aceia care se revendică de la 22 decembrie (inclusiv Iliescu şi întregul FSN cu toate aripile sale) să ignore data de 30 Decembrie sau să o supună unor interpretări răuvoitoare.

Viaţa publică e în vădită suferinţă, căci fără date fixe, fără aniversări şi comemorări indiscutabile şi extrase din controversa politică sau istoriografică, corpul politic al naţiunii continuă să zacă dezmembrat.