Despre politica corectă în România

Editura “Humanitas” a lansat la tîrgul de toamnă din Bucureşti traducerea românească a unei cărţi din 1994 a lui James Finn Garner, cu titlul “Poveşti corecte de adormit copiii”. Este o colecţie de parodii în care poveştile clasice ale copilăriei ca “Albă ca Zăpada” sau “Scufiţa Roşie” sînt scrise în limbajul militanţilor politicii corecte. Publicaţia “România literară” publica în schimb un articol care făcea un rechizitoriu aspru celei mai bine vîndute cărţi a momentului “De ce iubim femeile” a lui Mircea Cărtărescu din perspectiva politicii corecte, apreciind că scriitorul ar fi tratat femeile necuviincios. Ulterior revista “România literară”, parcă îngrozită de propria scăpare, a făcut un soi de “mea culpa” publicînd un întreg grupaj de parodii menite să ridiculeze limbajul feminismului din perspectiva căruia fusese pus la zid Mircea Cărtărescu. Tînărul eseist Sorin Lavric scrie de exemplu în numarul de Crăciun al revistei o parodie avînd ca obiect pe Camil Petrescu pe care îl judecă în cheie feministă.

Cu mai multe luni înainte scriitorul Mircea Mihăieş fusese la rîndul său acuzat şi condamnat de un for special înfiinţat cu scopul combaterii discriminării, întrucit ar fi făcut aprecieri injurioase la adresa bătrînilor pensionari. Dar cazul Mihăieş este o excepţie, politica corectă fiind de fapt în România un discurs aproape pur teoretc şi lipsit de o practică socială reală.

Tema în schimb este la modă şi se discută de la o vreme tot mai mult despre ea. În România s-a conturat deja o majoritate intelectuală care condamnă politica corectă şi care nu pierde nici un prilej ca să o ia în rîs. Momentul în care balanţa a înclinat categoric în favoarea adversarilor politicii corecte a fost polemica mai veche în jurul cărţii “Omul recent” a lui H.-R Patapievici. Publicaţia “Observatorul Cultural” care s-a plasat programatic pe poziţiile politicii corecte, condamnînd cartea lui Patapievici a rămas de atunci într-o ruşinată minoritate.

Dar subiectul rămîne pur livresc şi nu are nici o iradiere socială. Aşa se face că marea masă a publicului asistă de fapt în România la condamnarea unui lucru pe care nu îl înţelege şi care este în orice caz absent. Ironia este că discursul public este dominat de un ton ostil politicii corecte într-o ţară în care politicieni şi alte persoane publice nu au nici o reţinere în a-şi jigni interlocutorii, în a vorbi depreciativ despre originea etnică a unuia sau altuia, despre minorităţile de tot felul şi aşa mai departe. Rîsul intelectualilor avizaţi, deşi motivat în bună măsură riscă, să-i facă pe mulţi să creadă că au toată îndreptăţirea să-şi bată nevestele sau copiii, să-si condamne adversarii sportivi sau politici pe tema originii lor etnice, să-şi rîdă de credinţele altora şi aşa mai departe. Problema este că în România, la fel ca în multe alte situaţii, condamnarea intelectuală a politicii corecte se înfăţişează ca o formă fără fond.