Despre suferinţa iubirii de oameni

De cîteva zile filmul lui Mel Gibson “Patimile lui Christos” rulează şi în cinematografele din Bucureşti. Cum era de aşteptat, sălile sînt pline, oamenii sînt curioşi pentru că de mai bine de o lună televiziunile i-au făcut o reclamă asiduă, în fond în necunoştinţă de cauză, exceptînd apariţiile pe ecranele televizoarelor ale actriţei Maia Morgenstern, rolul Mariei în filmul lui Gibson, care a ţinut să explice că actorul-regizor american prezintă o viziune cu totul inedită asupra patimilor lui Iisus.

Nu vreau să vorbesc despre film decît că este o ecranizare despre patimile lui Iisus în care Dumnezeu este absent. În care cel care a adus legea iubirii pe pămînt este bătut sistematic, cu metodă aproape pe tot parcursul filmului, iar el rezistă eroic, avînd şi un trup de atlet. Transcendentul lipseşte cu desăvîrşire iar patimile lui Iisus sînt reduse la suferinţa fizică provocată de bici şi de alte mijloace de tortură în drumul spre crucificare.

Mă interesează cum a fost receptat filmul şi controversele iscate pe marginea acestei realizări cinematografice, intuite cu siguranţă de regizorul american-fapt dovedit şi de încasările fabuloase de pînă acum. Ei bine, am avut surpriza să aud de la oameni despre care n-aş fi crezut că nu sînt duşi la biserică păreri pe care, plecînd de la filmul respectiv, le aplică în chip periculos societăţii. Oamenii şi-au pierdut credinţa, susţin aceste voci, iar filmul lui Gibson propovăduieşte legea fricii, a biciului lui Dumnezeu. Numai astfel credinţa poate fi recîştigată.

Or, din cîte ştiu, în biserică preotul ne spune “Cu frică de Dumnezeu, cu nădejde şi cu dragoste să vă apropiaţi”. Dacă reducem credinţa la frică, atunci e inutil să mai vorbim de două mii de ani de creştinism. Dacă uităm că Iisus a venit să aducă legea iubirii de oameni, atunci nu ştim nici de ce şi cui ne rugăm, nici de ce ne ducem la Biserică, şi nici lumea în care trăim.

Egoismul şi duplicitatea sînt două din tarele de care nu am reuşit să ne eliberăm mulţi dintre noi. Aşa stînd lucrurile iubirea de oameni ne este fie străină, fie ne stînjeneşte şi chiar ne agresează. Scrie undeva în Filocalia: “În orice loc vei merge nu te număra pe tine şi vei fi odihnindu-te”. Adică, nu cere, ci în primul rînd dăruieşte. Nu te arăta pe tine, ci vezi-i pe ceilalţi. Vezi necazurile şi durerile lor înaintea durerilor tale. În felul acesta cunoaşterea e suferinţă şi în felul acesta suferinţa nu poate lipsi din iubire.

Aici cred că este sensul sacru al patimilor lui Iisus, în iubirea ca suferinţă: şi în vindecarea orbului, şi în învierea lui Lazăr, iar nu în durerea fizică atunci cînd a fost biciuit în drumul spre Golgota.

“Să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi”, scrie în evanghelii. De ce nu reuşim noi să răspundem acestei legi biblice? Eu cred că de fapt într-un anume fel răspundem, însă o facem dintr-un fel de convalescenţă cronicizată. Problema e că nu sîntem în stare să ne iubim pe noi, pentru a ne putea iubi aproapele. Ne e peste mînă cunoaşterea de sine, amînăm mereu să ne aşezăm în faţa oglinzii, fie din comoditate, dar cel mai adesea din laşitatea de a ne mărturisi măcar nouă întregul adevăr. Ne e teamă de suferinţa cunoaşterii, aşadar şi de suferinţa iubirii. Preferăm duplicitatea şi schizofrenia persoanei în locul întregului.

Iar toate acestea se răsfrîng şi în viaţa socială: mituim relaţii, prietenii, aşa zise opţiuni politice şi ne întreţinem astfel iluzia că lucrurile merg în firescul lor.

“În orice loc vei merge nu te număra pe tine şi vei fi odihnindu-te”, scrie în Filocalia. Noi avem grijă să ne “numărăm” întîi pe noi, să ieşim în faţă, mutilaţi de o cronică necunoaştere de sine.