Totalitarism, democraţie, răspundere

Puţini istorici şi politologi născuţi în România stăpânesc vastul şi complexul subiect al totalitarismului cu sagacitatea, luciditatea, profunzimea şi profesionalismul lui Vladimir Tismăneanu.

Profesorul româno-american a acumulat merite majore, nu în ultimul rând în foarte salutara condamnare a comunismului de către fostul preşedinte al României. La fel, în neobositele, absolut utilele sale apeluri la prezervarea memoriei, în condiţiile în care uitarea e o cale sigură de recidivă sau reşută în capcana răului totalitar.

De altfel, calitatea şi fiabilitatea extinselor sale informaţii şi lecturi într-un domeniu în care au excelat cândva autori celebri ca George Orwell, Aldous Huxley, Arthur Koestler, Hannah Arendt, Raymond Aron, Albert Camus, Leszek Kolakowski, Alain Besancon şi alţii sunt evidente. De apreciat, indiscutabil, mi se par deopotrivă argumentele şi reperele sale, ca şi majoritatea covârşitoare a ideilor, eseurilor, terminologiei şi cărţilor lui.

În ce mă priveşte am totuşi o problemă cu varii teze, aspecte şi concepte asociate misticismului sau domeniului religios pe care le prezintă unele idei larg vehiculate şi, influenţate, aparent, de autori creştini, începând cu Dostoievski, precum şi de gândirea unor evrei în genere convertiţi, ori asimilaţi. Întâmpin bunăoară dificultăţi în a înţelege de ce Vladimir Tismăneanu, care nu uită, pe bună dreptate, să menţioneze "pretenţiile escatologice, salvaţioniste" ale utopiilor politice, defineşte totuşi sistemele totalitare ca fiind in corpore „religii seculare”.

În fond, e evident că nazismul şi comunismul n-au epuizat subiectul. La fel, e vădit că tirania totalitară edificată în Iran, de ayatolahi, ori în imperiul ISIS, creat de terorişti suniţi, marcaţi de obsesia „califatului” şi al „ummei", e întemeiată pe un fanatism teist, iar nu laic, secular. E de remarcat că, între nazişti, au existat tendinţe şi curente puternice de resuscitare a unor credinţe religioase, în genere politeisme şi idolatrii germanice, dar nu numai. Ocultismul nazist îşi exercită şi azi forţa de seducţie. Hitler s-a avut bine cu muftiul Ierusalimului, unul din marii precursori ai terorismului islamist. Iar fascismul de tip legionar, o ideologie totalitară care seamănă într-o serie întreagă de privinţe, precum cultul morţii, cu unele forme de fundamentalism şi extremism islamist, numai secular nu se poate numi.

Nu sunt singurul căruia îi este greu, prin urmare, să admită teza totalitarismelor ca fiind „toate, religii seculare”, după cum le-a calificat în repetate rânduri profesorul româno-american. Şi mai puţin însă mă pot împăca fără substanţiale rezerve cu noţiunea de "totalitarism ca demonism”, după cum se intitulează un text, altfel remarcabil, apărut pe blogul lui Vladimir Tismăneanu.

Nu pentru că ideea „diavolului în istorie” n-ar fi, de la "Demonii", de la capitolul despre "Marele Inchizitor", din "Fraţii Karamazov", de la Bulgakov încoace şi până la Aleksander Wat, deopotrivă ispititoare şi la îndemână întru explicarea unor fenomene altfel dificil, dacă nu imposibil de conceput.

Cum să înţelegi altfel dimensiunile inumane ale Gulagului? Sau versiunea lui românească, materializată, între altele, în aiuritorul Fenomen Piteşti? Şi, mai cu seamă, sălbăticia fără seamăn, fără precedent şi fără egal manifestate, în numele poporului german şi a clamatei sale superiorităţi rasiale, între altele la Sobibor, Belzec, Maidanek şi Auschwitz. Unde s-a încercat exterminarea sistematică, pe cale industrială, deopotrivă a unui popor şi a unei religii şi culturi, la ordinul unor inşi reprezentând o naţiune central-europeană modernă, trecută prin iluminism şi pe deplin civilizată, până în acel moment. Care-i dăduse omenirii pe Goethe, Schiller, Kant, Hegel, Mozart şi Beethoven.

Dată fiind magnitudinea şi incomprehensibilitatea acestor crime în contextul dat este tentant de trimis, ca pistă explicativă, la prezumtiva intruziune a „diavolului în istorie”. Cu inculparea „părţii celeilalte”, cum o numeşte mistica evreiască, pare a se putea lesne lămuri orice rău. Conceptul cu pricina e însă neştiinţific. Orice dispută pe această temă, interpretată diferit în istoria religiilor creştină şi evreiască, e imposibil de tranşat raţional.

Există însă, cred, şi alte motive, mai importante, spre a se recomanda prudenţă maximă în acest delicat domeniu. E vorba de involuntara cale spre disculpare, dacă nu chiar absolvire a marilor criminali şi a sistemelor lor totalitare, pe care o deschide şi o include în sine, prea pasionata lor condamnare. Căci dacă Ceauşescu ar fi fost diavolul, n-ar avea cel „posedat” mai nicio vină. Sau o vină prea mare pentru a mai putea deveni obiectul justiţiei umane.

Şi cu atât mai puţin s-ar vădi responsabili pentru ticălosul său regim ciracii săi securişti nespăşiţi. Ori politrucii lui impenitenţi. Mai grav este inconvenientul că ar putea fi scutiţi astfel de vină chiar şi crapuloşi precum Hitler şi Stalin şi ar putea fi dezvinovăţite parţial, ca prezumtive „fatalităţi” ieşite de sub control uman, nazismul şi comunismul, Antonescu şi Codreanu, dictatura şi legionarismul. Or, criminalii n-au fost nici demoni, nici monştri, n-au fost extratereştri, ori spectre şi făpturi infernale, ci, din nefericire, oameni în carne şi oase. Unii dintre noi.

Suntem, incontestabil, îndreptăţiţi să aruncăm priviri „melancolice democraţiei”, cum, întristat de prezumtiva nesăbuinţă şi incompetenţă a "votantului obişnuit" şi a uşurinţei cu care s-ar lăsa el manipulat, o face, în caracteristica sa manieră fermecătoare, Andrei Pleşu. Căci, vai, democraţia, deşi preferabilă oricărui alt sistem, perfectă, în mod cert, nu e, după cum admite Pleşu citându-l pe Churchill. Dar nu cred că suntem autorizaţi să-i absolvim pe cetăţeni, pe liderii lor politici şi mişcările lor de vina asumată pentru edificarea ori susţinerea unui sistem totalitar şi pentru urmările nefaste ale unei astfel de neomenii criminale. Ori să-i ajutăm pe alţii s-o facă.