Despre tradiţia creştină: o dezbatere ratată

Cu ani în urmă, în perioada dezbaterilor privitoare la o Constituţie europeană, conservatorii au propus ca în preambul să fie introdusă o referire la „rădăcinile creştine ale Europei”. De exemplu, Annette Schavan, fost ministru federal al Educaţiei din partea CDU, pleda pentru recunoaşterea rolului major al creştinismului în forjarea societăţilor europene moderne, în timp ce alţii ca de pildă Louis Michel, ministru de externe liberal al Belgiei, pleda pentru laicitate şi multiculturalism.

„Ştiu bine – spunea Annette Schavan – că anumite ţări, aşa cum este Franţa, ţin foarte mult la ideea laicităţii. Acestea au poate motivele lor. Dar mă întreb dacă nu cumva acest ataşament faţă de laicitate nu subestimează amploarea tradiţiei religioase în societăţile noastre contemporane”.

Iar liberalii laicişti răspundeau: „Putem discuta despre ce înseamnă moştenire spirituală, care acoperă Luminile, franc-masoneria, religiile. Cu toate acestea, în ceea ce ne priveşte, nu vom accepta niciodată să introducem elementul religios nici în preambul şi nici în corpul Constituţie europene” (Louis Michel).

Adversitatea liberalilor faţă de tradiţia religioasă era atât de puternică încât acelaşi Louis Michel putea spune că a fost şi aşa o greşeală prea mare aceea de a accepta articolul 51 care prevedea că „Uniunea menţine un dialog deschis transparent şi regulat cu Bisericile şi organizaţiile sale”. În cele din urmă a fost vădit că nu atât condescendenţa faţă de populaţia islamică tot mai numeroasă în Europa occidentală a fost motorul acestor poziţii, cât reticenţa faţă de religii în general: „Vă puteţi imagina, mai spunea ministrul liberal al Belgiei, că dacă pornim de la factorul religios pentru a defini Europa, mâine o altă religie va putea revendica în acelaşi mod specificul european”. A fost un argument abil, căci teama faţă de islamism putea coaliza şi stânga şi dreapta.

Astăzi în România, Comisia de revizuire Constituţiei a reluat această mai veche propunere a creştin-democraţilor europeni, într-o formă atenuată şi ecumenică: „România recunoaşte rolul istoric, în constituirea şi modernizarea statului român, al Bisericii Ortodoxe şi al celorlalte culte religioase recunoscute de lege”.

Se pot spune multe, (inclusiv cu privire la calitatea formulării), dar o observaţie se impune de la sine: Dacă un istoric sau geograf ar dori să rezume în puţine rânduri istoria României pentru uzul unei şcoli globalizate nu va putea omite mănăstirile din nordul Moldovei şi, în general, nu va găsi prea multe lucruri de semnalat în afara vechii arte bisericeşti. Un ghid turistic cu totul nereligios nu va găsi iarăşi prea multe destinaţii în capitala României care să ocolească Stavropoleos, Colţea, Mihai Vodă şi atâtea alte biserici cu pridvoare sculptate. Este o realitate care învinge orice ideologie. Dacă trecutul de cultură creştină este dat deoparte, România orientală, ca să spunem aşa, nu va putea propune lumii decât literatura de secol 19 şi puţinele îndrăzneli culturale şi artistice ale secolului 20 care ele însele nu se disting decât arareori de producţiile occidentale ale aceleaşi perioade. Nu spunea oare Benjamin Fondane la începutul veacului trecut că poezia română este o colonie a simbolismului francez? Aşadar reverenţa constituţională faţă de Biserica Ortodoxă este firească şi întrucâtva inevitabilă.

Dar o menţiune specială pretinde cu siguranţă şi Biserica Catolică de rit oriental care a avut un rol recunoscut fără rezerve de istoriografia românească în ceea ce priveşte emanciparea naţională şi socială a românilor din Transilvania cu reverberaţii în întregul spaţiul românesc inclusiv de rit ortodox. Tot ce înseamnă organizare şcolară şi intelectuală modernă în ţările române îşi are originea în iniţiativa greco-catolicilor.

De altfel Biserica Greco-Catolică s-a simţit nedreptăţită de faptul că nu a fost menţionată explicit în Constituţie, aşa cum se întâmpla de altfel la 1923: „Daca viitoarea Constituţie se doreşte a fi un document istoric care să vorbească despre aportul adus de unele instituţii la constituirea şi modernizarea statului roman, Biserica Greco-Catolica nu poate fi exclusă dintre acestea. Fără Biserica Greco-Catolică, Statul Român, identitatea naţională şi limba româna în formele pe care le cunoaştem astăzi nu ar fi existat”, se arată într-o scrisoare adresată preşedintelui Senatului, Crin Antonescu de Întâistătătorul Bisericii Greco-Catolice, Cardinalul Lucian.

Putem ignora însă faptul că primele tipărituri româneşti (religioase la rândul lor) au fost iniţiate la inspiraţia şi iniţiativa reformaţilor din Ardeal? Reforma a provocat şi în Transilvania ca peste tot o „naţionalizare” a cultului care a avut efecte politice de mare însemnătate. Şi am putea continua.

Ceea ce caracterizează însă starea publică de acum din România este apatia totală. Conservatorii români, altădată apărători fervenţi ai tradiţiei creştine în Europa, şi mai cu seamă apărători ai tradiţiilor bizantine, au părăsit scena de teamă să nu fie confundaţi cu USL. Nimeni nu spune nimic nici contra, nici pentru. Tăcere tactică sau dezabuzată.

În acest context e imposibil să descifrezi o structurare ideologică a politicii. Dar mai trist este că România ratează astfel o dezbatere pe care cu ani în urmă părea foarte nerăbdătoare să o poarte şi pentru care, în virtutea tradiţiilor sale, părea foarte bine pregătită.