Despre uitarea de sine şi alţi demoni

Am cădelniţat prea devreme şi prea pe toate drumurile democraţia, pentru ca democraţia chiar să înceapă să fie şi la noi o realitate – adică un sistem politic dorit, înţeles şi asumat.

Am păşit cu stîngul în libertate, mai exact ne-am aruncat cu picioarele înainte în spaţiul comunitar, printre oameni, ca într-o grădină a făgăduinţei – crezînd că în felul acesta ne vom regăsi cu uşurinţă şi de la sine libertatea individuală. Rezultatul e că mulţi dintre noi am rămas aşa, nişte biete suflete moarte într-un spaţiu comunitar, şi acesta doar unul virtual.

Am încurajat prea mulţi dintre noi furtul şi corupţia şefilor noştri civili şi politici, furînd şi corupînd la rîndul nostru, pentru ca furtul şi corupţia să mai poată fi azi cu adevărat sancţionate şi condamnate necondiţionat de puterea politică, judecătorească ori de iluzoria putere civică.

Am participat, din nou prea mulţi dintre noi, la ocultarea valorilor, la ştergerea datoriilor morale ale unuia sau altuia, la înregimentări vinovate şi procese publice de anatemizare a oamenilor cu adevărat valoroşi – şi toate acestea sub scuza că am fost manipulaţi –, pentru a ne spăla apoi gospodăreşte pe mîini cu aghiasma sălcie a autocompasiunii patetice: altfel spus, am fost prea mulţi părtaşi la ticăloşirea omului în general şi a personajului politic în special, pentru a putea cere acum răspicat tot ceea ce nu sîntem: democraţie şi piaţă liberă, justiţie şi presă neînregimentate politic, dreptul elementar la un loc de muncă fără a apela la sistem, adică la „pile şi relaţii”.

În fine, ne dorim acum în chip absurd să avem parte de o altă podgorie politică decît cea pe care noi singuri am cultivat-o şi îngrijit-o, aşa fel încît să fim mai bine minţiţi, înşelaţi şi în ultimă instanţă exploataţi, desigur prin alte subtilităţi decît cele din comunism. Am făcut această muncă de agricultor cu sapa de lemn, aşteptînd însă ca roadele noastre să fie pe măsura tehnologiei occidentale de ultimă generaţie.

Acum, mulţi dintre noi vedem totuşi că strugurii sînt acri. Unii avem măcar bunul simţ să recunoaştem că sînt acri şi că nu ne plac. Alţii însă, nu puţini, declamăm cu o seninătate tîmpă: nu e nimic, fie ei cît de acri, sînt strugurii noştri, aşa că avem obligaţia să îi mîncăm şi să ne şi placă.

Acum vreo doi ani spuneam tot aici că numai o implicare civică de proporţiile şi cu programul unei revoluţii mai poate curma furtul şi corupţia din societatea românească. Vedeam atunci ca singură soluţie de avarie împotriva ticăloşirii cronicizate doar implicarea radicală şi profundă a omului civil în treburile publice.

Acum ştiu că ce spuneam în urmă cu doi ani era de fapt autoadministrarea unei iluzii. De altfel, puneam şi atunci totul doar pe seama unui posibil care ne-ar putea chema şi strînge laolaltă, chiar dacă tot eu mărturiseam că nu îmi pun mari speranţe în vreo genă revoluţionară, încă nedescoperită, a poporului meu.

Acum ştiu şi vă spun următorul lucru: cred cu tărie că tot ce s-a petrecut cu noi în cei şaptesprezece ani de libertate lălîie şi agresivă în acelaşi timp s-a supus unui dicteu automat – care de data asta chiar recunosc a fi o genă a noastră –, altfel spus, tot ce am făcut şi nu am făcut în ultimii şaptesprezece ani încape în următorul enunţ:

În ţara asta e bine să nu fie bine.

Interesele ca acest enunţ să fi fost aplicat literă cu literă au fost şi rămîn mai puternice decît orice deziderat al binelui – iar aceste interese din păcate nu le văd doar în zona puterii, fie ea puterea făţişă (politică) ori puterea ocultă.

Interesele acestea malefice au o mult mai largă întindere decît zonele puterii: ele au pătruns, cum am mai spus, pînă în fibra noastră genetică, făcînd posibilă apariţia unei pieţe, a unei burse de mercenari din cele mai diverse spaţii ale comunităţii naţionale, inclusiv din spaţiul culturii şi chiar din cel al Bisericii.

Dar despre spaţiul viciat, pînă şi cel al Bisericii, voi vorbi într-o corespondenţă viitoare.