Dezastrul impotenţei europene

Una dezastruos de slabă, e de părere istoricul german Michael Stuermer, autorul unui articol pe această temă apărut în paginile cotidianului berlinez Die Welt. „Războiul e un test nemilos, iar impunerea păcii intră în aceiaşi categorie”, constată Stuermer, subliniind că tocmai aceasta este miza restabilirii situaţiei în ceea ce acum este „Hizbolahstan”, în speţă sudul Libanului. Or, francezilor şi americanilor aceiaşi organizaţie teroristă şiită care este Hizbolah „le-a dat cu două decenii în urmă o lecţie dureroasă”, determinîndu-i, după atentate soldate cu moartea a sute de militari, să se retragă din Liban. Pe de altă parte însă, europenii, scrie autorul, „trebuie să ştie că tremuratul sunetului lor de trompetă însoţind misiunea multinaţională din Liban se aude cu satisfacţie la Teheran”.

Dar ce-ar urma să facă trupele multinaţionale? Să păzească o pace inexistentă? Prezenţa trupelor ONU timp de trei decenii la nord de graniţa israeliană a demonstrat ineficienţa operaţiunii de observare întreprinsă de căştile albastre, care „n-au reprezentat decît un costisitor Placebo”, incapabil să-l însănătoşească pe bolnav. Pe de altă parte, orice întîrziere în demarararea unui tratament apt să-l facă realmente bine e extrem de periculoasă. Fiindcă, în prezent, Iranul supune Europa apuseană „unui dublu test privind capacitatea ei de a demonstra hotărîre şi claritate”, relevă expertul german. Astfel, Teheranul pune la încercare occidentul „atît pe teren libanez, cît şi în Consiliul de Securitate ONU, menit să pună capăt înarmării nucleare iraniene”.

Cît de mare e miza, se poate lesne deduce. Iar autorul nu greşeşte, considerînd că, în fapt, chestiunea libaneză, marcată de un armistiţiu poate binevenit, ca respiro, ambelor tabere beligerante, dar incert, nu reprezintă defel o criză regională limitată, ci una globală. Fiindcă ea „implică efecte teroriste pe plan mondial, înarmarea nucleară a Iranului, precum şi scumpirea ţiţeiului”. Că lucrurile stau aşa reiese, potrivit istoricului german, „din paralelismul nu tocmai întîmplător al presiunilor internaţionale ultimative, exercitate întru stoparea înarmării nucleare a Iranului, şi declanşării de către Hizbolah”, (o grupare islamistă şiită dirijată de la Teheran), „a atacurilor asupra Israelului”.

Regimul fundamentalist-islamic iranian „a aruncat europenilor şi americanilor mănuşa, amintindu-le că pretenţiile lui hegemoniale includ ruina libaneză, intenţia de a distruge statul evreu şi capacitatea de a folosi acest obiectiv ca mijloc de mobilizare a maselor arabe”. In plus, mai relevă excelentul cunoscător al situaţiei din Orientul Apropiat, care este Michael Stuermer, „Iranul şiit dovedeşte că e în stare să zguduie din temelii regimurile arabe sunite din sudul Golfului Persic”.

In răstimp, „ONU ezită între administrarea crizei şi impunerea păcii”, pendulînd între o abordare moale, conformă capitolului 6 al Cartei Naţiunilor Unite şi una robustă, autorizată de capitolul 7, care ar permite dezarmarea grupării Hizbolah şi refacerea puterii de stat libaneze. Intrucît „Hizbolah refuză categoric să se lase dezarmată, această ultimă alternativă implică evident folosirea forţei şi deci riscuri şi pierderi”.

Francezii condiţionaseră dislocarea a 3.000 de militari proprii de existenţa unui robust mandat ONU, care, din pricina presiunilor arabe şi islamice, nu s-a putut însă obţine. In lipsa americanilor şi britanicilor, angajaţi în alte teatre de operaţiuni, şi a germanilor, care s-au retras pe mare, le-a rămas italienilor să umple golul creat de retragerea francezilor. „Dar şi ei insistă pe bună dreptate”, scrie autorul, „să obţină nu doar sprijinul ONU, ci şi contribuţii substanţiale din partea Europei”.

Menţionînd că dezarmarea teroriştilor şiiţi continuă să fie premiza unei perpetuări a neintervenţiei israeliene, expertul german relevă că trupele optime pentru a prelua această misiune ar fi unităţile de intervenţie rapidă ale NATO. Or, în absenţa alianţei nordatlantice, va rămîne să îndeplinească această sarcină ingrată „o forţă ONU de o eficienţă îndoielnică”.

„In faţa dramei din Orientul Apropiat”, precizează el, „europenii nu fac o figură bună, devreme ce vorbesc neîncetat despre păstrarea capacităţii lor de acţiune, în timp ce la o adică, se arată total neajutoraţi. Europa o fi ea pentru toţi, nu însă şi pacea pentru Orientul Apropiat”, conchide pe o notă pesimistă, istoricul german.