Dialoguri şi fantezii în jazz

Dialogul artistic între cele două mari vedete s-a desfăşurat în Germania la invitaţia Centrului Cultural din Köln. Turneul a fost organizat cu sprijinul Institutului Cultural Român din Bucureşti.

In acest dialog, Ion Caramitru a reprezentat poezia, Johnny Răducanu muzica. Dar prin scenariul inteligent al lui Ion Caramitru şi prin conceptul său regizoral, poezia s-a topit în muzică şi muzica în poezie. Iar sinteza lor a devenit teatru.

Incepînd cu memorabilul spectacol de muzică şi poezie realizat în 1975 la Teatrul Bulandra, poezia a stat mereu alături de creaţiile scenice ale lui Ion Caramitru. Şi trebuie spus că el a descoperit în versurile poeţilor români o teatralitate echivalentă cu a celor mai bune scrieri ale dramaturgilor contemporani.

In spectacolul “Dialoguri şi fantezii în jazz”, fiecare moment scenic, păstrînd neştirbită frumuseţea versului, a însemnat totodată o mini-dramă sau o mini-comedie. Caracterizînd cândva, într-un interviu, una din trăsăturile definitorii ale teatrului românesc, Ion Caramitru a citat celebra metaforă a lui Nichita Stănescu “de-a râsu’-plânsu’“.

Strălucit interpret shakespearian, după cum ne-a reamintit-o de curând şi impresionantul “Eduard al treilea” pe scena Naţionalului, Caramitru poate fi înscris în tradiţia acelui vestit actor elizabethan despre care se spunea că râdea cu un ochi şi plângea cu celălalt. In “Dialogurile” înscenate şi jucate de Caramitru, umorul are adesea un substrat amar, în satiră şi în ironie e picurată o lacrimă. Acesta este, cu un cuvânt, grotescul existenţei.

Şi iată că şi pianul poate să râdă şi să plângă. Ne-a dovedit-o, fascinant, Johnny Răducanu. Arta lui n-are cuvinte, şi totuşi spune enorm. Cu simplitatea impunătoare a unui adevărat maestru, veteranul jazzului românesc ne-a dezvăluit poezia muzicii, tot astfel cum partenerul său ne-a dezvăluit muzica poeziei.

Pornind de la marele Eminescu, trecînd prin texte ale Anei Blandiana, ale lui Dan Verona, Lucian Avramescu, Miron Radu Paraschivescu, Petre Stoica, şi străbătînd spaţiile vaste ale geniului lui Nichita Stănescu, poezia a fost rând pe rând rugăciune, fantasmă, meditaţie despre univers, patimă a iubirii sau basm cu pasăre măiastră. Şi s-a transformat în cântec, interpretat cu glasul vibrant al lui Ion Caramitru pe muzica inspirată a lui Johnny Răducanu. Acest regal artistic a durat o oră şi jumătate. Dar noi, cei din sală, am fi dorit să nu se termine ceasuri întregi. Pentru publicul românesc din Germania, a rămas o întâlnire de neuitat.

Autor: Andrei Băleanu

Redactor: Robert Schwartz