Dictatura originală?

Amînarea alegerilor europene, pentru care Călin Popescu Tăriceanu optat în baza unor sondaje de opinie care-i dezavantajează grav atît pe el, cît şi pe aliaţii lui din lumea politică, de afaceri şi din presă alimentează bănuiala că premierul e mînat de o dorinţa nemăsurată de a rămîne la putere. Menţinerea în fotoliu cu orice preţ şi risc, indiferent cît de dăunătare pentru democraţie e perpetuarea sa la cîrmă a devenit emblema guvernării Tăriceanu. Evoluţia sa aminteşte fatal de alte deraieri similare de tristă faimă.

Regimul Iliescu a introdus în România şi în Europa democraţia originală. La ordinele PSD, PRM, PC şi ale oligarhiei care îl susţine, Tăriceanu pare hotărît să introducă în România şi în Europa dictatura originală. Caracteristic pentru ambele forme ale aceluiaşi sistem de guvernare, la ani lumină de popor şi împotriva lui e simulacrul exerciţiului democratic.

Sub masca acuzelor neacoperite împotriva celor ce doresc reforma şi democraţia autentică, în dosul paravanului parlamentarismului mimat şi a grijii „pentru liniştea noastră” Tăriceanu a învăţat că se poate pretinde orice, manipula, minţi şi amîna alegeri.

Purul adevăr e că, în democraţiile occidentale, nici măcar dacă s-ar căuta cu lumînarea nu s-ar găsi vreun scrutin european care să nu fie dominat de gîlcevile politice interne. Alegerile amînate sunt la rîndul lor mai rare în vest decît balaurul cu şapte capete. Anticipate au loc în schimb cu duiumul. Cazul Germaniei e edificator. Ameninţat, ca acum PSD, PNL aripa Tăriceanu, PRM şi PC de sondaje de opinie defavorabile, fostul cancelar german Schroeder, departe de a se crampona de scaun, a cerut devansarea alegerilor.

Pentru depistarea unor exemple ale modelului politic "Tăriceanu", marcat de groaza cîrmaciului de sentinţa urnelor şi de aşarnarea lui de a întreţine iluzia respectului faţă de o democraţie, pe care în fapt o subminează sistematic, trebuie cercetate asiduu republicile bananiere din lumea a treia. In afara spaţiului european se vor descoperi similitudini de pildă în Venezuela lui Hugo Chavez ori în ţara lui Robert Mugabe, Zimbabwe.

Atîta doar că, în aceste state mişcarea antiliberală şi antireformistă e gestionată nu de prim-miniştri, ci de preşedinţi. Iar în România, spre deosebire de Zimbabwe, mineriadele par să fi dispărut, deocamdată cel puţin din arsenalul forţelor de la putere. Doar de minţit se minte pe malurile Dîmboviţei mai cu spor decît oriunde. Demagogia utilizată în acest scop nu e de şcoală nouă, ci învăţată la vechile cursuri ale stalinismului etern.

E suficient să-i recapitulezi acţiunile făţişe de mare impact politic pentru a înţelege ce şi-a propus premierul. Atît revocarea „irevocabilei” sale hotărîri de a devansa alegerile, sub pretextul inundaţiilor, cît şi mai noua amînare a scrutinului european îi documentează frica de verdictul cetăţeanului, şi maniera de aface o politică teleghidată de alte interese decît ale cetăţii în ansamblul ei.

Or, pentru un veritabil lider liberal o asemenea angoasă de proporţii pshihotice în faţa perspectivei drumului la urne e absolut absurdă. Nimic nu caracterizează liberalismul politic mai pregnant, decît insistenţa de a nu se aduce atingere dreptului poporului suveran de a determina cine-l conduce. Pentru liberalism, consultările populare nu pot fi vreodată o problemă, devreme ce ele reprezintă esenţa libertăţii instituţionalizate în statul de drept şi exprimă în bună parte raţiunea de a fi a omului politic liberal.

Devenit însă braţul prelungit al oligarhilor născuţi şi crescuţi la umbra regimului Iliescu, Tăriceanu şi-a abandonat orice rest de liberalism de care poate a dispus odată. Nu altfel se explică lejeritatea cu care a girat scindarea PNL, alimentînd din răsputeri conflictul din formaţiunea sa, în loc să-l aplaneze. S-a obiectat că n-ar fi avut încotro, că ar fi fost forţat să acţioneze cum a făcut din pricina adversităţii preşedintelui.

Nimic mai fals. Duşmănia dintre palate nu s-ar fi ivit probabil niciodată, în ciuda complicatei constituţii a sistemului semiprezidenţial, dacă Tăriceanu, în loc să torpileze mai pe faţă mai pe ascuns reforma, s-ar fi raliat tentativei lui Traian Băsescu de a iniţia în fine restructurarea morală, politică şi instituţională a României postcomuniste.

Dacă liberal nu, atunci poate că Tăriceanu e un bun premier? Dar cum poate conduce bine un executiv cel care, cu brutalitate, şi-a despicat nu doar partidul, ci a sfîrtecat şi alianţa guvernamentală, pentru ca apoi să frîngă cabinetul, ignorînd şi propriile sale promisiuni electorale şi obligaţiile pe care şi le-a asumat ca prim-ministru? De pildă de a acţiona în consens cu oamenii şi partidele alcătuind executivul, de a nu emite ordonanţe în răspăr faţă de poziţia colegilor săi de cabinet şi de a nu interveni în treburile justiţiei în favoarea amicilor săi milionari.

Faptele vorbesc limpede. Din 2005 încoace, sondajele de opinie au reliefat constant lipsa de propensiune a românilor faţă de soluţii pesedisto-peneliste. Iar istericele agresiuni lansate de Felix în contra lui Băsescu, Macovei şi a proiectelor de reformare a justiţiei n-au fost răsplătite prin scoaterea "purilor" conservatori din zodia insignifianţei lui 1-2 la sută, la care a sperat partidul felin al rîsului securităţii, alintat cu denumirea de motan.

Tăriceanu şi noua sa alianţă mizează pe o strategie dublă. Mai întîi pe forţa demagogiei răspîndite prin massmedia controlată de patrulater şi pe intimidarea preşedintelui, a ziariştilor independenţi şi a societăţii civile trecute cu arme şi bagaje în tabăra proreformistă a lui Traian Băsescu. In rest scamatoria patrulateraliştilor se bazează în mod vădit pe memoria scurtă a românilor. Ei toţi riscă să se înşele grav.

Pînă la toamnă, chiar pînă la anul, prea puţini vor avea şansa de-a uita cu cine au avut, au şi vor mai avea de-a face. Nu de alta, dar nici incontinenţa verbală a adversarilor reformei – cea reală, pe care şi-au dorit-o alegătorii în 2004, nu cea invocată la tot pasul de duşmanii ei - nici degradarea galopantă a democraţiei româneşti şi a imaginii ei în lume nu le vor permite oamenilor să se scufunde în amnezie.