Dificultatea fuziunii dintre PNL şi PD

Subiectul acesta este hotarîtor pentru viitorul politicii româneşti. Reformarea PSD şi dobîndirea unei reale credibilităţi este speranţa stîngii în România. Dar solidariatea pe care a manifestă partidul cu figuri compromise ca Adrian Năstase nu promite schimbări importante. PSD a hotarît de pildă să-l susţină pe mai departe pe fostul premier la conducerea Camerei Deputaţilor.

În partea cealaltă, dreapta politică, deşi se află la putere, se vădeşte tot mai slabă din cauza divergenţelor interne. Dacă alianţa DA ar fi funcţionat fără fisuri vizibile, problema fuziunii celor două partide nu s-ar fi pus cu atîta acuitate şi urgenţă. Dar atîta timp cît coabitarea la guvernare a stricat mai mult decît a favorizat unitatea, fuziunea apare ca o soluţie demnă de luat în considerare. Pe faţă nici o grupare nu respinge ideea fuziunii, dar subiectul a cunoscut un recul putenic mai ales din cauza reticenţei Partidului Naţional Liberal.

Ieri Emil Boc, preşedintele PD, a relansat dintr-o dată subiectul venind cu o propunere precisă şi un calendar exact menit să desăvîrşească fuziunea la un congres programat de pe acum pe 15 iulie 2006. Democraţii au procedat aşa cu premeditare întrucît se temeau că liberalii vor tergiversa din nou. Călin Popescu Tăriceanu propusese un termen vag de un an, un an şi jumătate care nu l-ar fi obligat la nimic. A părut mai curînd un fel de a scăpa de presiunea unui subiect incomod. Sigur că de astă dată, pus în faţa unui calendar strict, preşedintele PNL şi-a ascuns cu greu iritarea.

Dacă mai multe organizaţii judeţene liberale s-au exprimat în favoarea fuziunii cu PD, actuala echipă de conducere centrală a partidului nu doreşte în mod cert fuziunea.Unificarea dreptei cu PD ar da cîştig de cauză tocmai acelora pe care actualii lideri i-au marginalizat uneori cu destulă brutalitate ca în cazul lui Cristian Boureanu. E vorba însă şi de politicieni de mai mare suprafaţă ca Mona Muscă şi Teodor Stolojan, lăsaţi în umbră în ultimul timp. De exemplu, la Congresul, femeilor liberale, fostul ministru al Culturii, Mona Muscă a fost lăsată cu greu să vorbească, cea care a fost aleasă ca preşedintă, Norica Nicolai, fiind o adversară a preşedintelui Traian Băsescu şi un oponent constant al ministrului de justiţie Monica Macovei. De altfel în toate structurile de conducere ale PNL apar astăzi figuri ostile faţă de Traian Băsescu şi în subsidiar faţă de Partidul Democrat în care văd doar un instrument al Preşedintelui. Ludovic Orban, de pildă, a cerut insistent ca PNL să ia distanţă faţă de Traian Băsescu şi a respins categoric orice idee legată de fuziune. Dinu Patriciu continuă şi el, în ciuda situaţiei sale delicate, să joace un rol important, întrucît mulţi dintre liderii de azi ai PNL îi datorează mult. De altfel Dinu Patriciu a dezavuat întreaga evoluţie a PNL încă din perioada în care T. Stolojan a fost propulsat la cîrma partidului şi nu a aprobat desemnarea lui Băsescu drept candidat unic la alegerile prezidenţiale.

Se vede aşadar că în calea fuziunii cu PD stau mai puţin aspecte de ordin doctrinar cît chiar problemele interne ale PNL, care, deşi încearcă să-şi reconfirme mereu unitatea şi forţa prin întruniri supradimensionate, nu poate ascunde fisurile grave.

Există însă şi un al motiv. PNL nu poate renunţa cu uşurinţă la afilierea sa liberală în context european. Argumentul are greutatea lui. De altfel liberalii, neputînd vorbi deschis despre dificultăţile lor interne, apasă foarte mult asupra acestui argument, ba chiar îl exagerează.