Dilema Occidentului în Orientul Mijlociu

Întâlnirea de marţi dintre preşedintele Egitpului, Hosni Mubarak, şi gazda sa americană, Barack Hussein Obama, s-a axat asupra relansării procesului de pace din Orientul Mijlociu. În acest context, Egiptul e un partener important al SUA. Importantă este ţara şi pentru turiştii care se scufundă la Şarm el Şeic, staţiune de la Marea Roşie, se minunează în faţa piramidelor ori se prăjesc la soare pe malurile Nilului. Turiştii n-au habar că în ţară s-a instituit acum aproape 30 de ani starea de urgenţă. Care a rămas de-atunci încoace în vigoare. Or, neabrogarea ei e greu de explicat, devreme ce în Egipt nu este război civil iar tancurile nu sunt pe străzi, chiar dacă statul egiptean a devenit ţinta mai multor atacuri teroriste de proporţii.

Pentru victimele ei, starea de necesitate nu e câtuşi de puţin virtuală. Aparatul represiv al regimului se foloseşte de ea spre a trimite în faţa unor Curţi Marţiale persoane arestate adesea arbitrar şi menţinute, uneori fără verdict, după gratii. Organizaţiile pentru apărarea drepturilor omului au prezentat o listă cu numele unor deţinuţi nejudecaţi şi ale unor prizonieri de conştiinţă, închişi pentru că au exprimat opinii ostile regimului de la Cairo.

SUA au cerut la rândul lor Egiptului să respecte drepturile omului. Dar solicitarea a părut să fie mai degrabă de rutină, şi ca atare formală. Or, această stranie rezervă exprimă o dilemă fundamentală a politicii occidentale faţă de unele state arabe şi islamice de felul Egiptului.

Fiindcă de aceste ţări este nevoie, chiar dacă încalcă drepturile omului şi fraudează alegeri chipurile democratice. Egiptul de pildă a devenit prima ţară arabă care a încheiat un tratat de pace cu Israelul. Iar mai nou, regimul ei reprezintă o pavăză, un obstacol redutabil în calea tentativelor forţelor islamiste din regiune, precum Frăţiile Musulmane, de a prelua puterea la Cairo. Toate acestea au transformat Egiptul în ţara care, în afară de Israel, primeşte anual ajutoarele cele mai ample din partea SUA. Această asistenţă însă alimentează impresia potrivit căreia, în domeniul democraţiei, Occidentul ar practica o politică duplicitară.

Nu există o ieşire ireproşabilă din această dilemă. Ideal ar fi ca Apusul să exercite suficiente presiuni asupra oficialilor de la Cairo, ca Egiptul să evite soluţia dinastică a trecerii fiului lui Mubarak la cârmă iar ţara să acceadă, pe termen lung, la democraţie.

Starea de urgenţă perpetuă n-o ajută, pare-se, în nici un caz.

Autor:Rainer Sollich/Petre M. Iancu
Redactor: Vlad Mixich