Dilema parlamentară: cum se împacă statutul de ales al electoratului cu cel de reprezentant al grupurilor de interese?

Parlamentarul creştin-democrat Norbert Röttgen ar fi trebuit să preia conducerea Asociaţiei Industriaşilor Germani, BDI. Doi dintre predecesorii săi la conducerea faimoasei asociaţii i-au solicitat lui Röttgen, într-o scrisoare deschisă, să renunţe la una din cele două poziţii. După o scurtă şi intensă dezbatere, Röttgen a renunţat la postul din conducerea Asociaţiei Industriaşilor Germani. Un gest similar este aşteptat acum şi din partea colegului său creştin-democrat Reinhard Göhner, care de peste 10 ani ocupă funcţia de preşedintele al Uniunii Angajatorilor din Republica Federală.

Uniunea Federală a Angajatorilor Germani are o misiune clară: reprezentarea intereselor patronatului în conflictele cu sindicatele de pildă, dar şi în cele cu politicienii. În acest scop, membrii uniunii cotizează şi tot în acest scop Reinhard Göhner îşi primeşte lună de lună salariul. Ca membru al parlamentului federal, Göhner reprezintă însă şi partea adversă a uniunii, legislativul unde se presupune că deciziile se iau în concordanţă cu interesele electoratului. Poziţia lui Göhner este crtiticată de parlamentarul liberal Rainer Brüderle: "Ar trebui să se decidă: ori politician sută la sută ori lobbyst şef cu normă întreagă” îi recomandă colegul său din Opoziţie.

Situaţia este evident complicată. Complicat însă este şi răspunsul la întrebarea: de ce de abia acum, după mai bine de 10 ani de la primele modele de politicien-lobbyşti apar dezbateri? Să fie oare numai cazul Rötggen scânteia care a pornit motorul dezbaterilor? Göhner nu este singurul parlamentar care reprezintă în egală măsură şi interesele unor grupuri, altele decât cele electorale. Creştin-democratul Wolfgang Bosbach detaliează: „În ultimii ani, mult mai mulţi reprezentanţi ai mişcării sindicale decât lideri ai asociaţilor patronale au fost aleşi în Bundestag. Şi nu este posibil ca unii să fie criticaţi, iar alţii să fie acceptaţi”, susţine Bosbach.

Sindicatele reprezintă interesele angajaţilor într-o măsură comparabilă cu cea în care uniunile patronale reprezintă dorinţele angajatorilor. Klaus Ernst, lider sindical şi parlamantar din partea Partidului Stângii, crede că el reprezintă interesele unei majorităţi, a salariaţilor, şi nu ale unei minorităţi, a angajatorilor. Şi încă ceva: „La noi, în cadrul Uniunii Sindicale IG Metall, există reguli clare pentru liderii care obţin mandate de parlamentar: salariul este automat înjumătăţit, la fel şi timpul de lucru”, adaugă Ernst.

Devin automat sindicaliştii semi-reprezentanţi ai angajaţilor, o dată cu aplicarea acestor măsuri?

Cert este că fiecare politician ales în Bundestag aduce cu el o experienţă de viaţă personală, reprezentând direct sau indirect anumite interese. Mai este clar şi faptul că aleşii au avut mereu şi alte funcţii pe lângă cea de reprezentant al electoratului. Un aspect dorit, întrucât Parlamentul trebuie să oglindească diferitele faţete ale societăţii.

Independenţa financiară a aleşilor faţă de partidul care i-a propulsat în Parlament este dorită chiar prin Constituţia federală care îi defineşte pe parlamentari cu următoarele cuvinte:” Sunt reprezentanţi ai întregului popor, nu sunt obligaţi prin contracte sau campanii, fiind supuşi doar propriei lor judecăţi”.

Ca scut pentru diversele activităţi colaterale ale aleşilor germani pot funcţiona şi declararea publică a acestor ocupaţii, precum şi caracterul lor absolut secundar, crede social-democratul Hubertus Heil: „ În centrul preocupărilor rămâne mandatul de Parlamentar. Nu este acceptabil, ca alte activităţi să îngrădească misiunea încredinţată de electorat”, susţine Heil.

Părerile sunt împărţite, dar istoria are şi exemple mai bune.

În 1969, faimosul producător de porţelan Philip Rosenthal a fost ales în Legislativul federal pe listele social-democraţilor. La insistenţele conservatorilor de atunci, Rosenthal a renunţat la funcţia deţinută în conducerea Asociaţiei Federale a Industriaşilor Germani.