Diletantismul diplomatic al Teheranului şi politica duplicitară a Europei

Parisul a ameninţat Iranul că va înainta „cazul” Consiliului de Securitate, Londra a emis aceleaşi avertismente iar de la Berlin cancelarul federal Gerhard Schröder şi-a exprimat extrem de profunda îngrijorare provocată de reluarea activităţilor nucleare dar şi speranţa că această situaţie explozivă va putea fi dezamorsată, avertizînd în acelaşi timp Teheranul să

nu-şi închipuie că va putea scinda occidentul. Aceasta fiind situaţia, escaladarea disensiunilor iraniano-europene pare aproape inevitabilă. Ea a fost în mod categoric determinată de politica sinuoasă şi contradictorie a Teheranului care dădea de ştire ba că reia programul nuclear, ba că aşteaptă un răspuns din partea Uniunii Europene, totul culminînd cu anunţarea deciziei că Iranul nu va devia de la principiile sale indiferent de răspunsul Europei: principii care au rămas neschimbate de la începutul negocierilor iraniano-europene şi care ar putea fi rezumate la următorul enunţ: Teheranul se simte îndreptăţit să dezvolte un program de cercetare nucleară, să uzeze de centralele atomice pentru obţinerea de energie electrică şi din toate aceste motive să continue şi procesul de îmbogăţire a uraniului. Acest din urmă argument constituie pentru Washington, şi mai cu seamă pentru Israel, indiciul faptului că Iranul este apt de a fabrica arme nucleare. Din acest motiv Statele Unite au declanşat o campanie împotriva Teheranului. Şi ce pot face, ce trebuie să facă europenii?

Ei nu au dat încă uitării acuzaţiile formulate la adresa existenţei armelor de distrugere în masă ale lui Saddam Hussein, arme a căror existenţă nu a putut fi nici pînă azi demonstrată. Aşa numitul grup E 3 format din Marea Britanie, Germania şi Franţa au început negocierile cu Teheranul pentru a stopa o escaladare a crizei. Iranul – care face parte din grupul ţărilor care au aderat la pactul de neproliferare nucleară - a semnat la insistenţele europenilor un act adiţional, după care însă au început presiunile acestora menite să determine guvernul iranian să abandoneze şi programul de îmbogăţire a uraniului, proces care poate avea o dublă utilizare: în scopuri paşnice, civile, dar şi militare. Tot într-un prim moment, Teheranul a cedat. Ulterior şi-a reamintit că tratatul de neproliferare nu interzice îmbogăţirea uraniului şi că pe deasupra, în repetate rînduri, făcuse publică declaraţia oficială de renunţare la programul de înarmare nucleară. În schimbul acestor promisiuni Teheranul aştepta din partea Uniunii Europene un transfer de tehnologie. În schimbul acestui transfer Iranul şi-a declarat şi disponibilitatea de a permite controlul internaţional al instalaţiilor sale nucleare. La rîndul lor, europenii s-au arătat dispuşi de a veni în întîmpinarea Teheranului în orice alte domenii.

Ezitările Uniunii Europene trădează o morală duplicitară. Între argumentele invocate figurează şi intenţia de a preîntîmpina riscul pe care l-ar putea prezenta pentur Israel, eventualitatea ca Iranul să se afle în posesia bombei atomice. Nici unui lider politic european nu i-a venit ideea să determine eventual şi Israelul să semneze acordul de neproliferare sau să-l facă să renunţe la dezvoltarea programului său de înarmare nucleară. Nici Indiei şi nici Pakistanului nu li s-a pus în vedere aşa ceva – ambele state fiind, spre deosebire de Iran, puteri nucleare scăpate de sub control. Cu aceste state Europa întreţine în continuare relaţii foarte bune. Criza în jurul programului nuclear iranian se datorează diletantismului diplomatic al Teheranului dar în mare parte şi moralei şi standardelor duplicitare ale Europei.