Din nou despre legea cetăţeniei maghiare

Guvernul şi Ministerul Afacerilor Externe au avut, într-adevăr, o poziţie foarte discretă. MAE a dat un comunicat imediat după adoptarea legii cetăţeniei la Budapesta din care nu se înţelege însă nimic: un comunicat de rutină, care are totuşi grijă, pentru orice eventualitate, să menţioneze „normele internaţionale".

Dar s-a putut observa o tăcere provocată probabil mai ales de conjunctura politică internă. Liderii politici de la Bucureşti nu doresc să tensioneze relaţiile cu UDMR tocmai acum în preajma unei moţiuni de cenzură şi de aceea se poartă cu maximă precauţie, evitînd orice motiv de încordare. E adevărat că politicienii UDMR nu aplaudă legea cetăţeniei, unii dintre ei cu motivaţii cu totul sincere, dar în general există în sînul organizaţiei o poziţie plină de simpatie faţă de actul de la Budapesta. În plus, în cercurile populare maghiare simpatia este şi mai pronunţată, iar UDMR nu ar îndrăzni să contrazică sentimentele alegătorilor proprii tocmai acum cînd s-a pronunţat în favoarea măsurilor de austeritate.

Iată aşadar o mulţime de motive de discreţie din toate părţile.

Comisia de politică externă din Senat, condusă de senatorul PSD Titus Corlăţean şi dominată de Opoziţie, a hotărît însă să nu lase subiectul să treacă neobservat.

Rezoluţia adoptată de Comisie expune o serie întreagă de considerente pe baza cărora legea cetăţeniei mghiare ar trebui respinsă de partea română: încălcări de convenţii şi recomandări internaţionale, absenţa unor consultări bilaterale prealabile sau, pur şi simplu, iredentismul disimulat al legii de la Budapesta. Textul rezoluţiei evită acest termen, dar se referă în schimb la „exploatarea nepermisă de către partea ungară a sentimentelor naţionale cauzate de efectele unor circumstanţe istorice pe care forţe politice de la Budapesta continuă să nu le accepte, la 90 de ani de la semnarea Tratatului de pace de la Trianon“.

Reparaţie sau iredentism?

De altfel, Rezoluţia nu ezită să se refere la aspectul nodal al problemei, căutînd să argumenteze că acordarea cetăţeniei maghiare unor cetăţeni români nu poate avea un caracter reparatoriu. În opinia autorilor acestui document, caracterul reparatoriu nu poate fi invocat deoarece potrivit Articolului 63 al Tratatului de la Trianon persoanele de peste 18 ani care pierdeau naţionalitatea ungară aveau dreptul să opteze pentru orice naţionalitate care le-ar fi fost acordată. Comisia arată că acest lucru s-a şi întîmplat în practică şi, prin urmare, nimeni nu ar mai putea invoca astăzi dreptul la reparaţie.

Se redeschide astfel un vechi dosar istoric. După Trianon destui unguri au optat pentru cetăţenia maghiară, dar cei mai mulţi nu au făcut-o, fie pentru că nu au dorit, fie, în destule cazuri, pentru că nu îşi puteau permite acest lucru. În urma acelei posibilităţi de opţiune s-a declanşat de altfel procesul răsunător al „optanţilor", care începînd din 1923 s-a desfăşurat timp de 7 ani de zile la Liga Naţiunilor cu un rezultat neconcludent. Procesul a fost declanşat de marii latifundiari din Transilvania care optaseră pentru cetăţenia ungară păstrîndu-şi intacte drepturile de proprietate, dar care s-au văzut dintr-o dată expropriaţi de legea agrară adoptată în Regatul României. Subiectul acesta nu ar putea fi reluat ca atare, dar el arată cît de complicat este contenciosul istoric româno-ungar. Astăzi, acordarea cetăţeniei maghiare pentru descendenţii acelora care au pierdut-o după Trianon sugerează, într-adevăr, la fel ca şi „procesul optanţilor“ din anii ’20, că statul român nu şi-ar fi onorat angajamentele faţă de cetăţenii săi de origine maghiară.

Dar senatorii de la Bucureşti au fost alertaţi mai puţin de aceste vechi recriminări istorice cît de vocabularul adoptat de legiuitorul de la Budapesta şi care ar sugera intenţii revizioniste. Rezoluţia semnalează faptul că Tratatul de pace de la Trianon „este calificat drept "Dictat" şi "cauză principală a tensiunilor din Europa Centrală".

„Revizionismul" la care face în mod implicit trimitere Rezoluţia comisiei senatoriale nu poate avea însă urmări practice. E vorba pînă la urmă de o simplă retorică nostalgică, dar politicienii români întrevăd aici o campanie menită să creeze pe viitor o presiune asupra României în privinţa unor subiecte înrudite, cum ar fi de exemplu autonomia secuilor.

Autor: Horaţiu Pepine
Redactor: Alexandra Sora