”Disidenţele” preşedintelui

Dacă preşedintele Traian Băsescu evită să rostească o condamnare la adresa regimului preşedintelui Bashar al-Assad, premierul Victor Ponta, tinde să adopte o poziţie tot mai categorică: ”E imposibil în acest moment să mai fie contestat faptul că regimul de la Damasc e un regim ilegitim şi un regim care comite crime împotriva propriei populaţii”. (Victor Ponta la Mamaia cu ocazia Comitetului Executiv Naţional al PSD).

O diferenţă de opinie între USL şi preşedintele în exerciţiu existase de la bun început din perioada în care ministrul de externe Andrei Marga cerea retragerea misiunii dimplomatice româneşti de la Damasc şi expulzarea ambasadorului sirian de la Bucureşti, aşa cum procedaseră prompt toate statele occidentale. Preşedintele s-a opus însă argumentând că interesele româneşti din zonă ar pretinde o atitudine de maximă prudenţă. Nu este exclusă însă nici o anumită simpatie personală faţă de preşedintele Assad, care vizita România în 2010 şi pe care, tot pe atunci, la începutul conflictului, fostul ministru de externe Teodor Baconschi îl caracteriza ca pe un om civilizat, de educaţie occidentală. Cert este că administraţia PDL a evitat să condamne regimul Assad chiar şi atunci când toţi partenerii occidentali rosteau judecăţi extrem de severe.

E adevărat că preşedintele Traian Băsescu nu a căutat nicidecum o disociere de poziţia SUA sau a celorlalţi aliaţi din NATO, dar a preferat o poziţie low profile, anunţând doar că va urma deciziile aliaţilor. El a avut totuşi grijă să manifeste circumspecţie faţă de informaţiile potrivit cărora răspunderea atacurilor cu arme chimice cade în sarcina armatei siriene.

Asistăm desigur la un mic paradox: Preşedintele Băsescu manifestă o reţinere care favorizează nu doar Damascul, oricum compromis, ci şi Rusia, în timp ce politicienii USL acuzaţi cu insistenţă anul trecut de orientare pro-rusă, nu au ezitat să denunţe crimele comise de regimul Assad.

Toate acestea ar putea fi însă mai curând un efect al rivalităţilor interne. USL acuzat de traiectorie anti-occidentală a simţit poate nevoia să sublinieze mai vizibil ataşementul faţă de lumea vestică, în timp ce preşedintele Băsescu, « omologat » de Vest, îşi permite mici ”disidenţe”, cum ar fi şi nerecunoaşterea independenţei Kosovo.

Dar adevărata problemă a preşedintelui este lipsa sa de transparenţă, pentru că nu este întotdeauna clar de ce face un lucru sau altul. Dacă de pildă în cazul Siriei explicaţiile sale privind numărul mare de români stabiliţi acolo poate fi, parţial, o justificare, în cazul Kosovo, poziţia sa este de neînţeles. E vorba de dorinţa sa de a apărea drept un lider puternic, care îşi îngăduie atitudini independente? Sau e mai mult decât atât ?

În cele din urmă poziţia României contează prea puţin căci nu schimbă cu nimic cursul evenimentelor, dar ar fi bine pentru sănătatea vieţii publice de aici ca preşedintele să furnizeze opiniei publice explicaţii coerente şi să renunţe la aerul acesta de mister kitsch în care tinde să se învăluie câteodată.