Dispute intelectuale

Pentru unii rămâne de o actualitate presantă identificarea de răspunsuri la întrebări academice privind de pildă antica, dar nu evaporata segregaţie românească între autohtonişti în genere mistici şi colectivişti pe de o parte şi universalişti, de regulă raţionalişti-critici şi liberali pe de alta. Sau depistarea unei mereu invocate a treia căi, „salvatoare”, fie între socialism şi capitalism, fie între occidentalism şi naţionalism. Întrebări similare ceva mai puţin locale, se referă la o prezumtivă necesitate a reideologizării culturale, sau la criza epistemologică, aruncând dubii asupra validităţii cunoştinţelor şi teoriilor noastre. (Petre Iancu despre unele din întrebările şi ideile marcând spaţiul cultural românesc)

Intr-un recent număr al Dilemei vechi, Simona Sora, posesoarea unui radar intelectual de o reconfortantă precizie a grupat chestiunile menţionate, supunându-le atenţiei unora dintre aşii gândirii contemporane româneşti. Un răspuns foarte incitant a furnizat Andrei Cornea. Reluând tezele din cărţile sale din ultimii ani, „Turnirul Kazarilor” şi „De la şcoala din Atena la şcoala de la Păltiniş”, Cornea propune aderarea la opţiuni secunde, ca soluţie de evitare a relativismului cultural şi moral care a redus la absurd gândirea postmodernă apuseană. Intrucât opţiunile prime ale unor culturi sau religii, nu sunt pe deplin justificabile raţional, (mama mea e mai deşteaptă şi mai frumoasă decât a ta) ci supuse principiului reversibilităţii, Cornea sugerează necesitatea replierii pe opţiuni identitare secundare. În opinia lui, s-ar impune, pe de altă parte, renunţarea la proba verităţii unui proiect socio-cultural, căreia Cornea îi substituie testul responsabilităţii etice a autorului ei.

Altfel spus, şi musulmanul şi creştinul, relevă „Turnirul Khazar”, se pot întâlni, coexista şi deci supravieţui pe terenul Vechiului Testament; aşa cum, în sfera politică, fascistul şi comunistul, incapabili să reziste în parametrii sistemului totalitar advers, sunt forţaţi să recurgă la cea de-a doua lor opţiune şi să se regăsească, alături, în democraţia de tip occidental, care, graţie spaţiului ei de libertate, suportă deopotrivă ideologia marxistă şi pe cea rasist-antisemită.

Din păcate, această teorie, menită, salutar, să depăşească fatalul relativism moral al stângii apusene, în opinia căreia Pol Pot, Saddam sau George Bush ar avea în sistemele lor proprii de referinţe o validitate egală, rezistă prea puţin tocmai probei verităţii, recuzate de Andrei Cornea, dar recomandate de sfintele scriputuri pe care domnia sa le invocă. Prevăzând dilemele morale ale posterităţii lui Moise, Deuteronomul, cartea a 5–a Bibliei ebraice şi creştine ne învaţă să-i distingem pe proorocii falşi de cei adevăraţi pe criteriul (istoric) al materializării prevestirilor lor. Deci pe criteriul experienţei şi al bunului simţ. E adevărat că istoria (universală) poate fi şi este o permanentă sursă de controverse, devreme ce, potrivit învinşilor ei, ar fi scrisă şi rescrisă de învingători. Totuşi doar ele, în speţă istoria şi experienţa sunt unicele izvoare orientative valabile, apte să depisteze căile realmente viabile pe care ar trebui să purcedem. De unde se deduce importanţa primordială a memoriei şi, prin extensie, a procesului totalitarismelor, inclusiv, desigur, a celui comunist. Ştim de pildă, din experienţă, că drumurile colectivismului, ale nelibertăţii celorlalţi, deci drumurile naţionalismului, rasismului şi urii de clasă, sunt înfundate, la capătul lor omenirea trezindu-se cu hecatombele de morţi din cuptoarele de la Auschwitz, din Gulag din turnurile gemene ale New Yorkului demolate de islamişti. Dată fiind experienţa, n-ar fi fost (şi pentru politologul american Samuel Huntington, sau pentru sirianul Bassam Tibi, din Germania, nici n-a fost) vreo problemă identificarea, din timp, a uriaşului pericol prezentat de fundamentalismul islamic. Că americanii şi europenii au preferat să ignore şi primejdia şi avertismentele minţilor lucide e cu totul altă poveste şi ţine de factura precară, de carenţele aparent inerente democraţiei. Care democraţie nu decade din acest motiv din însuşirea ei de a fi cel mai viabil model, sau cea mai bună formulă politică inventată vreodată de omenire, după cum a observat Churchill cândva, cu mult înaintea actualelor dispute intelectuale.

Fapt e că nu puţine teorii actuale suferă de sofism. Extrem de răspândită e prezumţia (falacioasă în fond, dar sugerată de o tristă experienţă) că democraţia, de pildă, ar fi, până la un punct, compatibilă cu ideologiile totalitare. Insuşi Cornea, un autor de mare clasă, relevă pe bună dreptate că, nu întâmplător, extremiştii de oriunde, forţaţi să-şi părăsească ţările de origine şi să facă opţiuni secunde, aleg să se refugieze nu în dictaturi ale lumii a treia, ci în democraţiile occidentale, fiind toleraţi pe terenul statelor de drept.

Lucrurile s-au schimbat. E adevărat că, prin natura lor, democraţiile admit un larg evantai de opinii şi ideologii, tolerând adesea, în mod regretabil, chiar şi intoleranţa faţă de ele. Dar nu la nesfârşit. Ofensiva americană pentru extinderea democraţiei în lume demonstrează că la Washington cel puţin s-a conştientizat în fine imposibilitatea coexistenţei cu extremismul în actuala lume globalizată.

Fiindcă antagonismul veritabil nu opune comunismul fascismului sau extrema stângă celei drepte, ci toate formele de extremism şi dogmatism colectivist laolată libertăţii individuale, deci temeliei oricărei democraţii, pe care adepţii regimurilor totalitare vor sfârşi în mod necesar prin a încerca s-o sugrume (înainte chiar de a se lupta unii cu alţii). Proba verităţii e facilă. Pactul Hitler-Stalin, care a precedat ultimul război mondial şi l-a condiţionat parţial, antisemitismul stalinist, recuperarea legionarilor de către securitatea comunistă (nu doar ceuaşistă), însuşi naţional-comunismul ilustrează la fel de convingător această teză ca şi alianţa actuală a islamiştilor europeni cu extrema stângă antiglobalistă şi cu extrema dreaptă neonazistă. Terenul comun al tuturor acestor mişcări nu e presupusa lor opţiune secundă, în speţă capitalismul şi pluralismul politic al democraţiilor occidentale, cât adversitatea virulentă pe care toţi extremiştii o împărtăşesc faţă de acest sistem. E o duşmănie ireductibilă, eliminatorie (cum ar califica-o istoricul american Daniel Goldhagen), trăită şi exprimată sintetic prin antisemitism, antiamericanism, antioccidentalism şi antindividualism. Este o vrăjmăşie comună manifestându-se, în mod necesar, ori de câte ori i se acordă prilejul, în chip violent. Iată motivul pentru care pentru fanatici şi colectivişti (de orice soi) democraţia nu poate fi niciodată o veritabilă opţiune secundă, ci doar, cel mult, incita, prin toleranţa ei constitutivă, interpretată de extremişti drept slăbiciune, la tentativa demolării ei.

In revanşă, democraţiile (inclusiv cele europene) au înţeles ori sunt pe cale să înţeleagă că sunt obligate să restrângă mult limitele toleranţei şi deci ale libertăţii pe care-o acordă cetăţenilor ei. Dezbaterile cele mai aprinse, din occident, vizează de câţiva ani, tocmai acest punct ultrasensibil, întrucât pune în discuţie însuşi principiul de bază al societăţilor deschise, care, atacate parţial din interior, de terorismul islamic, tind să se închidă şi să se replieze asupra vechiului lor model cultural-identitar, iudeo-creştin. In reacţie, adepţii postmoderni ai relativismului moral şi multicultural postulează victoria terorismului, care, în opinia lor, ar fi reuşit (cu ajutorul armelor sale asimetrice) să impună occidentului precauţii securitare excesive, desfiinţând pe termen lung valoarea crucială a drepturilor omului. Democraţiile aflate sub stare de asediu, situate deci în linia întîi a războiului global antiterorist, precum cea israeliană, cea americană, sau australiană demonstrează că lucrurile nu stau câtuşi de puţin aşa. Cele europene, mai fragile nu doar militar, ci mai cu seamă identitar(din pricina urmărilor celei de-a doua conflagraţii mondiale şi în special a Holocaustului, a procesului integrării continentale precum şi a masivei imigraţii musulmane) se clatină, ce-i drept, dar nu se vor prăbuşi decât în măsura în care vor ceda la capitolul opţiunii lor „prime şi secunde”, care nu e relativismul, ci libertatea dedusă din esenţa etic-raţională a conceptului religios iudeo-creştin).

In fine, fascinantă, dar nu mai puţin sofistică mi se pare înlocuirea probei verităţii cu a responsabilităţii personale, propusă de Andrei Cornea. Problema e că teoria unui fanatic, a unui fundamentalist politic sau religios care îşi trăieşte fără rest modelul propus de el altora ca bine comun nu se poate bucura de vreo precedenţă, aşa cum propune Andrei Cornea, afirmând că nu trebuie să credem „în ceea ce a spus Socrate, ci în Socrate însuşi, cu spusele, cu viaţa şi cu moartea lui cu tot”. Fiindcă în acest caz ar trebui să credem şi în Torquemada, şi în Hitler, pentru a reduce această teorie la consecinţele ei absurde această teorie.

Altfel spus, la alt nivel fireşte, C-tin Noica nu e în opinia mea totuna cu Adrian Marino (pe care, în ce mă priveşte, îl prefer net) deşi pot împărtăşi la rigoare admiraţia lui Andrei Cornea pentru rectitudinea morală a amândurora. Din păcate nimic nu ne poate scuti de datoria de a decide cine are dreptate, aşa cum democraţiile, (în ciuda teoriei gaulliste sau criticilor socialiste germane la adresa capitalismului) nu vor putea renunţa la sarcina de a alege între alternativa globalizării (pe baza extinderii democraţiei) şi cea a autodesfiinţării (în temeiul menţinerii excesului de toleranţă propriu relativismului).