Divergenţele transatlantice s-au atenuat, dar n-au dispărut ca prin farmec

”Această ţară măreaţă este inima Europei”: cu aceste cuvinte aparţinându-i lui George Bush titrează cotidianul berlinez Die Welt relatarea pe pagini întregi consacrată întâlnirii dintre şeful Casei Albe şi cancelarul Gerhard Schroeder în oraşul renan Mainz. Frankfurter Allgemeine Zeitung ne anunţă o împăcare aproximativă dintre Schroeder şi Bush în timp ce Sueddeutsche Zeitung insistă să-şi intituleze reportajul din Mainz cu un citat din Schroeder, potrivit căruia, germanii şi americanii ”sunt parteneri cu drepturi egale”. Ziarul aminteşte că liderii de la Washington şi Berlin ”şi-au declarat conflictul declanşat de campania din Irak drept încheiat şi au adresat un avertisment comun Iranului, să renunţe la înarmarea nucleară, anunţînd simultan că SUA şi Republica Federală cooperează strâns pentru a face faţă uriaşelor provocări internaţionale”.

Ambii lideri şi-au manifestat intenţia de a colabora în Orientul Mijlociu precum şi în chestiunea programului nuclear iranian. Cotidianul din Muenchen mai descrie pe larg măsurile masive de securitate adoptate întru garantarea siguranţei preşedintelui american –aspect reluat pe larg de diverşi comentatori în opinia cărora oraşul german Mainz s-ar fi transformat nu doar într-o închisoare de maximă securitate ci şi într-una de gheaţă, din pricina iernii. Cât de caldă a putut fi, în atari condiţii, întrevederea dintre Schroeder şi Bush? Cât de autentică reconcilierea americanului cu europenii? Sueddeutsche Zeitung nu-şi ascunde scepticismul. Ziarul reproduce contraste puternice. Bunăoară programul prezidenţial încărcat faţă în faţă cu străzile golite de oameni ale Mainzului. Apoi dispreţul multor europeni faţă de un preşedinte american recrutat, în opinia lor, dintre cowboy-ii texani faţă în faţă cu obsesia unor preşedinţi precum Chirac sau Berlusconi, ca şi a altor lideri comunitari, de a beneficia şi ei – nu doar Gerhard Schroeder – de un tete-atete cu şeful Casei Albe. In reacţie la această îmbulzeală europeană la uşa americanului şeful Consiliului Uniunii Europene, luxemburghezul Juncker nu-şi putuse reprima o remarcă sardonică la adresa colegilor săi, afirmând că, dacă ridicolul ar putea ucide, pe străzile Bruxellului s-ar ridica munţi de cadavre. Ziarul din Muenchen critică orbirea europenilor, care stăruie "să nu vadă evidenţa şi-l consideră pe George Bush un primus inter pares, câtă vreme preşedintele american ştie prea bune că e icontestabil numărul unu în lume". Dar cotidianul muenchenez concede cel puţin faptul că "Bush a venit să-i asculte pe europeni, după ce poate, a citit un editorial din New York Times afirmând că în opinia europenilor, şeful Casei Albe ar fi surd". Incât de această dată americanii şi europenii, scrie Sueddeutsche Zeitung,”au intonat litania potrivit căreia stilul este substanţă, o lozincă repetată până la saţietate care nu poate asunde totuşi faptul că între cele două maluri ale Atlanticului rezerva de puncte comune s-a diminuat considerabil”.

Nu e deci de mirare, că mulţi comentatori occidentali ( bunăoară de la El Mundo, din Madrid) compară întâlnirea cu o căsătorie aranjată, sau un mariaj din interes, determinată de necesitatea de a se rezolva totuşi unele probleme presante, precum Irakul, care, ironie a istoriei, a devenit una din puţinele teme asupra căreia liderii celor două lumi au putut cădea de acord. Puţini analişti cred însă că s-a produs o reconciliere veritabilă.

Die Welt trece dincolo de politeţurile mutuale şi consemnează că amplificarea clivajului politic transatlantic "a debutat odată cu atentatele teroriste de la 11 septembrie 200", în consecinţa cărora unii au pornit un război contra terorismului care pentru ceilalţi se reduce la o discuţie despre integrare. Nici problemele ridicate de Iran, de China şi de protoclul ecologic de la Kyoto n-au ameliorat situaţia, astfel încât se pune întrebarea în ce măsură mai există ceea ce se numea cândva occidentul? Potrivit ziarului berlinez, e cu totul improbabil ca vesteuropenii să se entuziasmeze pentru iniţiative americane de anvergură, precum democratizarea Orientului Apropiat, oricât de vădit ar fi că impactul acestei democratizări asupra centrelor urbane europene ar fi enorm şi nemijlocit. Totuşi, ceea ce se întâmplă în Orient, precizează Die Welt, va dezvolta o evidenţă cu totul proprie. La urma urmei cine s-a încumetat să creadă că zidul berlinez se va prăbuşi, atunci când Ronald Reagan a anunţat căderea lui?

The Times din Londra crede că "deşi n-au convenit decât să-şi păstreze prieteneşte diferneţele de opinie, liderii american şi german au depăşit cel puţin amărăciunea provocată de războiul irakian". Frankfurter Allgemeine Zeitung scoate în evidenţă divergenţele structurale dintre cele două părţi, care exclud revenirea la vechiul raport de protecţie şi loialitate din epoca războiului rece. "Uniunea Sovietică a dispărut, Cortina de fier de asemenea, Germania s-a reunificat şi e condusă în prezent 68-iştii care luptând împortriva reînarmării NATO au promovat cândva demonizarea Americii. Dincolo de ocean e la putere un preşedinte provenind dintr-un mediu politic social şi religios conservator, care li se pare multor (vest)europeni rebarbativ sau poate chiar sinistru. In fine, politicienii de pe vechiul continent au descoperit că pot câştiga alegeri prin recursul la antiamericanism, fapt de care, în situaţii de criză, guvernele europene îşi vor aminti cu siguranţă".

Cum se explică aşadar noul patos al reînnodării cu orice preţ a unităţii şi voinţei de cooperare, se întreabă ziarul din Frankfurt? "Americanii", scrie ziarul, "au înţeles din greaua şi costisitoarea experienţă irakiană că au nevoie de europeni, cheia Europei fiind la Berlin. La rândul său, cancelarul Schroeder a detectat limitele independentismului de America pricepând că, fără SUA, Germania nu-şi poate atinge principalele obiective. Abandonarea poziţiei Berlinului de mediator între Washington şi Paris (în favoarea unei axe franco-germane) s-a dovedit contraproductivă. Fiindcă, în mod paradoxal, Europa este cu atât mai unită, cu cât sunt mai bune relaţiile transatlantice". In concluzie, cotidianul pledează în favoarea consolidării încrederii mutuale.

Braunschweiger Zeitung e net mai tranşant. Ziarul aminteşte că europenii, care "negociază, dar se şi ascund îndărătul diplomaţiei n-au reuşit niciodată să stingă vreun focar de conflict. Dacă ar fi fost după ei, un criminal în masă precum Saddam ar mai fi fost la putere, profitând de faptul că lumea civilizată preferă să se uite în altă direcţie. "Împăciuitorii hrănesc lupul, în speranţa că lighioana îi va înfuleca pe ei la urmă", subliniase cândva premierul britanic Winston Chruchill. In pofida siropoaselor declaraţii de armonie, Bush a reliefat clar şi fără echivoc că este imperativ ca europenii să se angajeze mai puternic, pentru ca lumea să aibă o şansă de pace. Or, un astfel de angajament nu-i va transforma nici pe departe pe europeni în vasali ai Americii”.