Diviziunile europene în raport cu Ucraina şi Rusia

Preşedintele Traian Băsescu a declarat marţi seara, după întrevederea cu primul-ministru, că România va solicita ca UE să ofere Ucrainei o perspectivă europeană: “Ucrainei trebuie să i se facă ofertă clară, prin semnarea Acordului de asociere şi a acordului de liber schimb, nu numai a părţii politice a acestor acorduri, ci semnarea integrală, atât de repede cât se poate, probabil imediat după alegerile de la 25 mai şi să i se dea în acelaşi timp o perspectivă europeană. Simpla intrare în vigoare a Acordului de asociere şi a acordului de liber schimb nu înseamnă o perspectivă europeană sau măcar nu înseamnă o perspectivă europeană apropiată, ci este doar un proces tehnic, nu şi unul politic.”

Este un fel de a spune că UE a greşit în abordările sale faţă de Ucraina, căreia i se oferise înainte de izbucnirea crizei posibiliatea unui acord comercial, dar fără să se pună problema vreunei aderări într-un viitor oarecare, fie el şi mai îndepărtat. În timp ce Rusia oferea pe loc câteva miliarde, UE solicita Ucrainei să intreprindă reforme dureroase.

Se pare aşadar că, în acest moment, toţi liderii europeni sunt înclinaţi să creadă că, într-un fel sau altul, au greşit. De exemplu, ministrul german al economiei, Sigmar Gabriel, preşedintele SPD, a declarat într-un interviu din Rheinische Post: „UE a comis în mod cert o greşeală. Nu a fost prea inteligent să dăm Ucrainei impresia că ea ar trebui să aleagă între Rusia şi Uniunea Europeană”.

Ministrul german a admis o eroare de tactică, dar după cum vedem într-un sens cu totul diferit de cel schiţat de preşedintele Traian Băsescu. Dacă o ţară ca România se declară interesată de o extindere a UE care să cuprindă bineînţeles şi Republica Moldova, Germania pare mai curând să regrete că a dat unor ţări estice speranţe iluzorii. Fostul cancelar Gerhard Schröder spusese şi el ceva destul de asemănător cu Sigmar Gabriel, susţinând că eroarea fundamentală a Europei a fost aceea de a propune Ucrainei un tratat de asociere fără să ţină seama de diviziunile culturale foarte adânci din această ţară.

În cadrul unei dezbateri care a avut loc marţi seara în studioul LCI (canal de televiziune francez), Martin Schulz, candidatul socialiştilor la preşedinţia Comisiei Europene a afirmat că nu există nicio soluţie valabilă fără Rusia, ceea ce converge cu poziţia şefului SPD. Contracandidatul său, Jean-Claude Juncker, s-a mulţumit să spună că Europa nu este atât de nejutorată pe cât pare, dar că ea rămâne totuşi o soft power care nu îşi permite să facă război. Aşadar a admis şi el, indirect, că UE va trebui să navigheze exigent, dar în limitele păcii, ceea ce înseamnă iarăşi că nu poate ignora poziţia Rusiei chiar dacă o consideră vinovată.

Martin Schulz admitea aseară şi faptul că Europa are o anumită „slăbiciune” în chestiunea rusească, căci francezii au de vândut nave de război, englezii nu vor să aibă de suferit piaţa financiară londoneză, iar germanii au nevoie de gaze. Dar ca să înţelegem slăbiciunea UE în întreaga ei dimensiune la aceste dependenţe descrise în treacăt de Martin Schulz ar trebui să adăugăm şi diviziunile mai profunde pe care le sugerează o ţară ca Polonia care cere Germaniei să facă sacrificii sau perspectiva de extindere pe care o descrie România.