Dosarul ştiinţific al Revoluţiei Române

Fosta putere a găsit astfel modalitatea de a oferi un loc călduţ acelora care i-au fost fideli atît în jocurile politice la lumina zilei cît şi în cele oculte.

Printre ei îi găsim pe Gelu Voican Voiculescu, Dan Iosif, Sergiu Nicolaescu, Răzvan Theodorescu. Desigur, revoluţionari atestaţi, cu certificat la mînă şi beneficiind de privilegiile ce decurg de aici. Preşedintele Consiliului ştiinţific al institutului este academicianul Dan Berindei.

Poate că nu m-aş fi oprit asupra acestui subiect dacă nu aş fi citit într-un cotidian central că recent a fost numit în Consiliul ştiinţific al Institutului un alt politruc al PSD, fostul secretar general al Senatului, Constantin Sava. Iată că s-a găsit şi pentru el o stipendie din partea partidului. Împreună cu Sava, îi mai găsim în Consiliul Ştiinţific pe Vasile Puşcaş, Vladimir Pasti şi, nu e nici o glumă, pe Ioan Talpeş, fostul director al Serviciului de Informaţii Externe şi omul de casă al lui Ion Iliescu.

Numai înşiruind aceste nume şi vom putea spune cu mîna pe inimă că rar am mai văzut atîta impostură pe metru pătrat de instituţie în România post decembristă.

Institutul Revoluţiei Române are un buget de 24,5 miliarde lei, iar pînă în urmă cu vreo două luni oamenii pe care i-am numit nu făceau altceva decît să zugrăvească sediul care le-a fost alocat. „Treaba nu s-a mişcat deloc, iar pînă acum nu am avut decît şedinţe din astea, de organizare”, recunoştea în faţa reporterilor Dan Iosif. Alţi cercetători ai revoluţiei au afirmat că ei nu pot participa la şedinţe, întrucît în zilele cînd acestea sunt programate ei se află în teritoriu.

Practic, pînă în momentul de faţă nimeni nu ştie cu ce se ocupă, sau dacă se ocupă cu ceva aceşti meşteşugari ai adevărului despre decembrie 89.

Din stenograma primei şedinţe a Institutului, din ianuarie anul acesta, aflăm însă că temele stabilite pentru programul de cercetare pe 2005 sînt următoarele:

„Adevărurile Revoluţiei”, „Reflectarea Revoluţiei Române în presa internaţională” şi „Prezentarea Revoluţiei Române în manualele şcolare”. De ce „adevărurile”, şi nu „adevărul” revoluţiei, mă întreb şi eu, aşa cum probabil se întreabă de aproape 16 ani urmaşii celor care au murit atunci? Răspunsul e simplu: neştiind şi neavînd nici o şansă să aflăm adevărul despre ce s-a întîmplat în decembrie 89, ni se livrează şi ni se vor mai tot livra mai multe „adevăruri”, pentru ca în felul acesta să ne îndepărtăm tot mai mult de ceea ce s-a întîmplat cu adevărat şi de cei care sînt vinovaţi de morţii din decembrie.

Generalii Stănculescu şi Chiţac sînt în continuare liberi, Ion Iliescu se pare că are imunitate pe viaţă în raport cu adevărul despre decembrie 89, la conducerea Armatei se află în continuare generalul Bădălan, implicat în evenimentele de la Arad în urma cărora au murit oameni, iar nouă ne arde de comitete şi comisii care să analizeze „ştiinţific” revoluţia română. Probabil că acesta a şi fost gîndul ascuns al lui Ion Iliescu atunci cînd a iniţiat înfiinţarea Institutului respectiv: pentru ca revoluţia să fie validată de istorie, ea trebuie rescrisă pe baze ştiinţifice. Şi cine altcineva putea să fie mai în măsură să întocmească un dosar ştiinţific al revoluţiei decît Dan Iosif, Gelu Voican Voiculescu, Ioan Talpeş?

Nu m-ar mira ca în curînd să li se alăture Virgil Măgureanu şi chiar generalii Stănculescu şi Chiţac.