Dosarul Grass şi CNSAS

S-ar putea ca unii să fi fost atraşi involuntar în organizaţii criminale de tip nazist sau comunist. Să fi fost de pildă şantajaţi. S-ar putea ca unii să fi încercat să evite să facă prea mult rău. Iar alţii să fi crezut că-şi servesc ţara, intrînd în securitate, ori turnînd pentru ea. Dar oricare le-ar fi fost intenţiile, răul la care au contribuit prin simpla lor adeziune la o organizaţie criminală s-a produs, şi nu sunt totuna cei care au rezistat oricăror tentaţii sau presiuni şi nefericiţii care le-au sucombat. In ce-l priveşte, Guenter Grass a admis recent, în ajunul apariţiei noii sale cărţi, ce abordează această temă, că s-a înrolat voluntar, la finele războiului, în trupele SS.

Nu e clar dacă autodemascarea s-a petrecut sub presiunea unei iminente deschideri a arhivelor Stasi, referitoare la colaboratorii naziştilor. Grass însuşi respinge această acuză. Aparent fără să-l forţeze aşadar eficienta variantă berlineză a CNSAS, aproape octogenarul scriitor german, autor, pe lîngă excelenta sa „Tobă de tinichea” al unei bibilioteci întregi înfierînd alunecarea germană în demenţa nazistă şi-a asumat, iată, trecutul. Un trecut care, potrivit laureatului premiului Nobel pentru literatură în 1999, l-ar fi „apăsat întreaga viaţă într-un chip insuportabil”, obligîndu-l acum să se spovedească. Acum, după mai bine de 6 decenii de-atunci.

La prima vedere gestul său pare de toată lauda. Şi a suscitat de altfel şi elogiul unor colegi de breaslă, precum de pildă Ralf Giordano, scriitor german de origine evreiască, victimizat cîndva de isteria rasială nazistă, care, ca şi Grass, fusese considerat zeci de ani la rînd ca un major reper moral al Germaniei postbelice. Dar o privire mai atentă pulverizează poziţia lui Grass. Caracterul tardiv al asumării propriei biografii, prea îndelung falsificate de el însuşi îi demolează fără greş statuia de infailibilă şi indubitabilă instanţă morală pe care cu migală şi-a construit-o scriitorul. În calitatea sa de militant de stînga, de pacifist, de idol al antiamericanismului şi anticapitalismului radical 68-ist, Grass nu s-a rezumat să critice virulent demersurile politice şi militare occidentale de înlăturare a ameninţării comuniste, ori terorist-islamiste. Ci a vrut să fie şi a devenit de-a lungul ultimilor 40 de ani, moralistul de serviciu al Germaniei postmodern-relativiste.

Semnele de întrebare iscate de lacunele sale de memorie nu privesc fireşte doar, sau în special perioada apartenenţei sale la Waffen-SS, în timpul căreia autorul afirmă că n-ar fi omorît pe nimeni. Ca şi cum Divizia Frundsberg n-ar fi fost la fel de criminală şi de asasină ca toate celelalte unităţi SS, organizatoarele şi înfăptuitoarele exterminării în masă a evreilor europeni ordonate de regimul hitlerist. Nici modul crapulos în care Grass a profitat de omisiunile sale autobiografice vinovate, spre a obţine un premiu Nobel, pe care nu e probabil să-l fi primit, dacă ar fi recunoscut din capul locului ce a fost şi ce-a făcut nu ridică, în mod necesar, obstacole insurmontabile. In fond nimic nu l-ar împiedica să dea curs tot mai numeroaselor cereri de a propune măcar retrocedarea recompensei oneros recepţionate. Un atare gest ar fi la urma urmei adecvat propriului său rigorism moral, pe care, decenii la rînd, l-a cultivat şi etalat fără vreo jenă, de pildă spre a vitupera strident împotriva vizitei preşesdintelui american Reagan şi a cancelarului Kohl la cimitirul SS-iştilor de la Bitburg.

Net mai serioasă e bănuiala că Grass şi-a recunoscut public vina spre a furniza o cît mai consistentă publicitate iminentei apariţii a noii sale cărţi, o bănuială împărtăşită de scriitori şi critici de notorietate, precum Helmut Karasek, ori Klaus Theweleit. Cu doar cîţiva ani în urmă, cartea nu tocmai filosemită a lui Martin Walser, intitulată „Moartea unui critic” – aluzie la criticul evreu Marcel Reich-Ranicki - suscitase o dezbatere extrem de aprinsă în Germania. Controversele se soldaseră cu vînzarea mult mai asiduă a romanului decît ar fi meritat în fapt ficţiunea mediocră a lui Walser despre asasinarea unui critic evreu, chipurile incapabil să înţeleagă geniul unui scriitor german. Dar toate acestea nu sunt decît speculaţii.

Gravisime sunt în schimb umbrele care se aştern asupra unei cariere şi a unei opere, care, cu siguranţă, ar fi arătat altfel dacă n-ar fi adăpostit minciuna în chiar inima lor. Şi dacă devoalarea ei tardivă n-ar fi fost însoţită de o grasă milă de sine arborată cu acest prilej, o milă de sine de o intensitate demnă de o cauză infinit mai bună.

Una din lecţiile pe care le oferă cazul Grass e limpede. Asumarea la timp a propriei complicităţi cu totalitarismul – care e, în fond, mereu antiamerican, anticapitalist şi antidemocratic - e o măsură de autoigienă obligatorie pentru oricine se încumetă să înfrunte spaţiul public. Şi mai cu seamă pentru un „corifeu”.

Altminteri, dincolo de orice exces de severitate faţă de un om care a călcat strîmb la un moment dat, dar a cărui biografie ulterioară pare să se fi străduit să îndrepte erorile din tinereţe, se va menţine asupra muncii, a vorbelor şi literelor sale o imensă îndoială. Una, pe care mult prea întîrziata „mea culpa” a unei jalnic ratate „conştiinţe morale” nu o va mai putea înlătura nicicînd.