Dovada existenţei lui Dumnezeu

Zilele trecute un băieţel evreu, de 8 ani şi jumătate, mai precoce, mai şcolit şi descuiat la minte decît alţii de vîrsta lui, şi-a şocat tatăl punîndu-i altă întrebare, ceva mai dificilă. „Cum se face”, s-a minunat el, „că D-zeu a permis existenţa unui Hitler, al cărui acces la cîrma statului (creat de prusacii lui Frederic) să se soldeze cu uciderea a 6 milioane din copiii poporului său ales?"

Chestiunea atinge esenţa teodiceeii, o sferă de tot sensibilă, iar răspunsul clasic la această întrebare nu e cîtuşi de puţin satisfăcător. In chip de replică, părintele, un om crescut la şcoala lui Franz Rosenzweig, Martin Buber şi E. Levinas s-a străduit să-i explice copilului importanţa crucială a libertăţii – pentru religie, pentru societate, pentru istorie, pentru viaţa omului, pentru dialogul capital dintre tatăl ceresc şi fiii săi de pe pămînt. Intemeiată pe iubire şi dreptate, libertatea crează un gol necesar, în care se strecoară uneori, mai întîi firav, răul. Dacă e lăsat să se înstăpînească în acest spaţiu, plăpîndul duşman al binelui se umflă pînă peste poate, cîştigă masiv în consistenţă şi devine, aparent, atotputernic.

Că ne place sau nu, Holocaustul rămîne un subiect actual nu doar în România zilei de 9 octombrie, în care se comemorează debutul deportării evreilor din Dorohoi, Basarabia şi Bucovina în Transnistria.

In Germania, s-a insistat decenii la rînd să i se pună punct subiectului. Şi să se pornească de la capăt. Nemţii au rezistat în genere ispitei. Spre deosebire de cea comunistă şi de Austria, Germania apuseană şi-apoi cea reunificată şi-au asumat integral genocidul comis asupra evreilor europeni. Considerînd-o preţul reintrării în familia naţiunilor civilizate, au făcut-o mai temeinic decît alte popoare şi state, deşi generaţiile născute după 1945 s-ar fi putut teoretic deroba de responsabilitatea pentru faptele unui regim de mult apus şi îngropat, invocînd „graţia şi îndurarea divină a unei naşteri tîrzii”, aşa cum, rău inspirat, a făcut-o cîndva Helmuth Kohl. In ultima jumătate de secol, asumarea trecutului a echivalat şi cu o gravă şi aparent ireparabilă ruptură a relaţiilor Germaniei cu propria istorie. Totuşi, în ultimii ani, în timp ce reorientau ţara cu oarecare urgenţă spre remedierea, normalizarea şi relaxarea raporturilor ei cu patriotismul, şi în final cu ea însăşi, reprezentaţii elitei politice berlineze n-au ezitat să reliefeze că "Holocaustul a devenit o parte a identităţii germane".

Din nefericire, actualitatea Holocaustului nu ţine însă doar de această convertire, în mare măsură pozitivă, a celei mai atroce crime în masă făptuite vreodată de oameni împotriva altor oameni. In joc mai sunt şi alte cîteva chestiuni. Prima vizează prăbuşirea iluziei nutrite după 1945, că înfiinţarea ONU - care s-a petrecut exact în acest scop - va lichida pericolul repetării unor genocide. „Killing Fields”, cîmpurile pline de oseminte din Cambogia, masacrul populaţiei tutsi din Ruanda sub ochii impasibili ai lumii civilizate, şi, mai nou, exterminarea africanilor sudanezi din Darfur, de către miliţiile arabe ale regimului de la Kartum au distrus această himeră.

Ceea de-a doua se leagă de apariţia, din cenuşa cuptoarelor de la Auschwitz şi dintr-un vis şi o promisiune imemoriale, a statului evreu modern. Concomitent, antisemitismul, care a aprins rugurile Holocaustului, departe de a deceda, s-a dat la fund o vreme, pentru a se reivi în forţă. Transplantat în lumea arabă şi musulmană, ura faţă de evrei, veche de cînd Biblia şi istoria ei despre Esav, Laban, faraon şi amaleciţi a revenit cu vigoare şi în iluminata Europă postmodernă, în laica Franţă, în corectitudinea politică şi în relativismul cultural al unei mari părţi a elitelor continentale.

Atîta doar că în Europa postnazistă, marcată de trecutul unei extinse complicităţi cu proiectul hitlerist, oprobriul nu l-a mai ţintit de regulă direct pe evreul generic, dispreţuit în evul mediu creştin şi în modernitatea rasistă. „Corectă politic”, ura s-a mascat, s-a cununat cu pacifismul militant al stîngii procomuniste şi şi-a îndreptat tot mai deşănţat săgeţile asupra „militarismului”, „imperialismului” şi „agresivităţii” statului evreu. Dezaprobarea sistematică a oriecărei politici israeliene – de felul celei exprimate mai recent în condamnarea unei reacţii militare chipurile „excesive” a Ierusalimului la provocarea organizaţiei teroriste Hezbolah – s-a prefăcut într-un efort continuu de delegitimare a statului evreu. In haina antisionismului, străvechea ură munceşte asiduu la transformarea Israelului în evreul înjosit al naţiunilor, făcînd în Europa totul, spre a evita demascarea naturii ei antisemite.

Dar nu toată lumea împărtăşeşte scrupulele stîngii europene. Ziarele, emisiunile radio, tv şi paginile internet din lumea arabă şi islamică sunt, ca şi „Carta Hamas”, pline pînă la refuz cu referiri la născocirea ţaristă a „Protocoalelor Înţelepţilor Sionului” şi alte gogoaşe antisemite rostite pe faţă.

Mai grav decît atît: şeful de stat al unei puteri regionale care, nutrind ambiţii nucleare, a cerut concomitent ştergerea de pe hartă a Israelului, stat membru al Naţiunilor Unite, nu s-a dat în lături să nege Holocaustul. Lăsat totuşi să pătrundă în SUA – conform unei tradiţii ONU – spre a cuvînta la Adunarea Generală de la New York, liderul iranian Mahmud Ahmadinedjad şi-a „nuanţat” mai nou negaţionismul. „In privinţa Holocaustului n-am făcut decît să pun întrebări, fără să primesc răspunsuri”, a afirmat el cu obrăznicia tipică a celor care îşi escamotează mărturia falsă, retrăgîndu-se spre ultima redută intelectuală posibilă de care se prevalează negaţioniştii: scepticismul bonne marche, precum şi îndoiala privind unicitatea catastrofei numite de evrei Shoa.

Din păcate, nici lumea românească nu e la adăpost de negaţionişti sau tentative de relativizare a exterminării sistematice, pe cale birocratic- industrială a populaţiei evreieşti din Europa şi din ţinuturile româneşti. Şi nu e vorba aici doar de tezele absurde ale unui Paul Goma, ci şi de încercarea echivalării (şi justificării indirecte a) catastrofei fascismului şi nazismului cu dezastrul comunist.

Un bun prieten, un intelectual român de marcă, şi nu e singurul care împărtăşeşte această convingere, îmi spunea cu emfază, pe la mijlocul anilor 90, că occidentul se înşeală; că pentru el, unul, „un mort este egal cu un mort”; şi că oroarea Gulagulului nu e cu nimic mai prejos decît cea a Holocaustului, „ura de rasă fiind aceiaşi cu ura de clasă”. I-am propus atunci un test mai puţin obişnuit, îndemnîndu-l să călătorească în timp, spre anii 40 ai veacului trecut. Ce-ar fi vrut să fie, l-am întrebat: evreu, sub Hitler, condamnat la moartea în cuptoare indiferent de un eventual botez, sau mai degrabă kulak, sub Stalin, cu riscul de a fi ucis, dar şi cu şansa de a scăpa cu 5, 10, sau 25 de ani de deportare? A refuzat să-mi răspundă. Şi-avea, admit, dreptate, pînă la un punct. Abordarea antitetică şi polemică a celor două fenomene, comunist şi nazist, e o eroare monumentală. Fireşte, nimic nu diminuează monstruozitatea comunismului, cu zecile de milioane de victime ale lui.

Ce-i conferă în acest caz Holocaustului o dimensiune unică într-un veac însîngerat ca nici un altul de două totalitarisme, ambele, în fond, antisemite? Cred că răspunsul la această întrebare include modernitatea civilizată a vastei încercări naziste de lichidare a unui popor, a unei rase şi a unei religii. Că ea s-a petrecut în numele poporului german, că au participat la acest infernal proiect şi alte state şi naţiuni europene e poate mai puţin important. Decisiv, umilitor şi înspăimîntător e că ideea Holocaustului s-a născut şi a început să fie pusă în aplicare cu toate mijloacele tehnologice şi administrative de care dispunea o Germanie modernizată, ce depăşise de un mileniu stadiul barbariei de tip asiatic, proprie stalinismului, şi trecuse prin două veacuri de iluminism şi de raţionalism. Dacă nici asta n-a putut-o salva de derapajul în cea mai profundă inumanitate, ce ne va mai izbăvi oare de viitorul genocid?

In fine, dincolo de pierderea vinovăţiei lumii apusene, proporţiile fără egal ale celui din anii 40 ai veacului trecut ţine şi de problemele lipsite de o soluţie fără rest, pe care le ridică Holocaustul pentru teologia evreiască şi creştină. Intrebarea capitală pusă de un prichindel evreu într-o sinagogă din Germania e sortită să rămînă deocamdată fără un răspuns adecvat. Ceea ce nu scuteşte pe nimeni de datoria de a-l căuta febril – demersul poate cel mai propice întru evitarea unei virtuale reeditări a catastrofei.