Dragostea din Tei - dreptul la munca in UE

Belgia este o ţară care a optat pentru protecţia pieţei muncii împotriva „hoardelor” de est-europeni, veniţi cu ultimul val de integrare. Formal, ca să lucrezi la Bruxelles sau în altă parte a Regatului Belgian îţi trebuie un permis special de muncă, obţinut după o procedură greoaie, în care angajatorul trebuie să demonstreze că nu a găsit un cetăţean care să fie calificat pentru serviciul necesar. Aparent, toată lumea este mulţumită, în realitate un astfel de sistem distruge atât impozitele statului belgian cât şi imigranţii veniţi din alte state membre ale Uniunii Europene, care au libertate de mişcare dar nu şi drept de muncă. Povestea este simplă şi uşor sesizabilă pe teren. De exemplu, în imobilul în care locuiesc, belgienii au dispărut, cu excepţia unui şomer aflat la demisol, un tip care face ture dese şi matinale la cârciuma din colţ şi nu la oficiul de angajări, aşa cum v-aţi fi aşteptat probabil. Majoritatea locatarilor sunt acum polonezi, muncitori destoinici şi extrem de preţuiţi în Flandra, pe vremuri, patria arhitecturii medievale urbane şi gotice. Polonezii muncesc acum în majoritate în construcţii sau în menaj, iar unii sunt veniţi chiar din vremea comunismului, mai ales din regiunea Bialystok, aflată în nord-vest, o zonă de la graniţa cu Belarus. A fost de ajuns ca unii să reuşească, ca să-i tragă pe alţii, aşa încât maşinile cu număr de Bialystok să apară peste tot la Bruxelles iar şantierele patriei flamando-valone să răsune de Na zdrowie! Se pare că, numai la Bruxelles muncesc peste 500 000 de polonezi la negru şi asta fiindcă statul belgian s-a decis să nu urmeze modelul liberal din Marea Britanie, Suedia sau Finlanda unde imigranţii din UE au drept de muncă, dar plătesc taxe, contribuţii sociale şi până la urmă menţinând în viaţă sistemul social european. În Belgia, ca şi în majoritatea ţărilor din UE, libertatea de mişcare a persoanelor venite din statele Europei de Est nu a fost dublată de liberalizarea pieţei muncii. Ca atare, orice polonez sau alt est-european poate să locuiască în orice stat UE timp de 3 luni, fără să poată munci şi fără ca poliţia să poată controla cu adevărat dacă „turiştii s-au înapoiat la casele şi statele lor or au uitat să mai plece. Mai mult, nimeni nu-i poate opri să se întoarcă imediat înapoi. Exemplul vecinilor mei este din nou relevant. Într-o dimineaţă liniştită de august, mă pregăteam să pedalez prin mulţimea maşinilor cu număr polonez, devenite o majoritate pe străzile din Bruxelles. M-am trezit din aburii matinali în strigătele vecinei de la mansardă, frumoasa Kathia, înhăţată de două poliţiste comunitare. Mai pe seară, vorbind cu prietenul ei, Romek, am aflat că dragostea lui din Bialystok a fost reţinută la poliţie toată ziua şi apoi trimisă cu un avion la Varşovia. Motivul: au prins-o, cum necum, muncind la negru. Romek nu părea însă îngrijorat. A doua zi pe seară am înţeles de ce: Kathia se întorsese cu autocarul la Bruxelles cu poftă de muncă şi viaţă exuberante… Legal şi formal, nimeni nu-i poate interzice libera circulaţie în UE iar fapta sa nu prezintă periculozitatea care să atragă o pedeapsă penală sau care să impună o viză de interdicţie.

Aud că britanicii sunt invidioşi pe sistemul belgian care ar merge „ca pe roate”. Ca atare, se pregătesc să interzică dreptul de muncă al românilor şi bulgarilor, după 1 ianuarie 2007. Între timp, dragostea din Tei este gata să apară la Londra. În foarte multe exemplare…

Victor Iulian Tucă, Bruxelles