Dreptul de a fi subiectiv

În îndelungata şi buna tradiţie „dialogică” a culturii europene, schimbul de opinii dintre scriitorul româno-american, Norman Manea şi publicistul Hannes Stein, publicat în volum la editura Matthes& Seitz din Berlin, sub titlul Convorbiri în exil.

Pe cei doi protagonişti ai dialogului îi leagă însă mai mult decît experienţa exilului. Hannes Stein s-a născut la München, a copilărit la Salzburg, a studiat la Hamburg, a fost profesor în Scoţia şi ziarist în Israel, a emigrat din Germania în 2007, stabilindu-se definitiv, ca şi Norman Manea cu două decenii mai devreme însă, în Statele Unite.

Identitate şi exil

În reflecţiile scriitorului despre sine, despre literatură şi despre restul lumii, exilul şi identitatea sunt leitmotive pregnante, legate de un destin personal, dar şi de o istorie europeană comună. Galopanta globalizare, accelerată după prăbuşirea Cortinei de Fier, pare a fi amplificat valenţele universale ale exilului, dar şi acuitatea mărturiilor personale, foarte emoţionale, intens subiective pe alocuri.

Exilatul se află într-o stare de relativă imponderabilitate, iar dialogul între un ziarist şi un scriitor, ambii „exilaţi”, chiar dacă gravitează în jurul acestei condiţii, îşi dezvoltă o dinamică proprie, specifică, ritmată de cotituri imprevizibile, unele dintre ele foarte bruşte.

De pildă, răspunzînd banalei şi totuşi atît de dificilei întrebări „de ce scrie”, Norman Manea face o mărturisire care se lasă citită aidoma unui crez. Nevoia de a scrie ar fi generată de o nemulţumire faţă de trivialul haos cotidian, ar fi expresia căutării unui sens, care să depăşească dezordinea lumii, care să adauge realităţii date o altă realitate - una aparţinînd propriului eu, propriei fantezii, propriei personalităţi.

Într-un dialog în care i se cer interlocutorului păreri şi impresii despre cele mai varii subiecte, în care este invitat să evoce amintiri lăsate de o foarte individuală experienţă de viaţă, este firesc ca subiectivitatea să primeze. Şi, nu mai puţin natural este ca răspunsurile să incite, stîrnind consimţămîntul, admiraţia, compasiunea sau, mai pe scurt, empatia cititorului ori, dimpotrivă, reacţii de nedumerire şi chiar iritări, sau minore idiosincrazii.

Biografie şi istorie

Norman Manea revine asupra unor secvenţe ale copilăriei, marcată de experienţa deportării, a tragediei pierderii unor membri dragi ai familiei în lagărele din Transnistria, povestite, narate deja, într-un alt context şi registru discursiv, în opera sa beletristică.

Îşi povesteşte adolescenţa, fără a trece sub tăcere angajamentul său în organizaţia comunistă de tineret. Nu se fereşte, cedînd provocărilor ziaristului german, nici să-şi destăinuie experienţele erotice, nici să emită opinii maliţioase la adresa unor contemporani iluştri, cărora, fără a le menţiona numele, le pomeneşte demnităţile şi funcţiile făcîndu-i perfect identificabili.

Păşeşte, fără a-şi lua prea multe precauţii, pe terenul minat al comparaţiei dintre nazism şi comunism. Nu este prea binevoitor la adresa României de ieri şi de azi, acuză persistenţa unor cusururi grave, precum naţionalismul, întrevăzînd în anticomunismul virulent al unor semeni de azi o variantă a naţionalismului şi o modalitate de ocultare a perioadei brune din istoria interbelică a ţării.

Dreptul la prostie

Dar nici despre America, noua sa patrie, nu are o impresie superlativă, comparînd-o, între altele, cu un hotel bun plin de contraste. Se găsesc în el de toate: demagogie, ipocrizie, şi prostie, multă prostie.

Despre „dreptul la prostie”, autorul, profesor la Bard College, a scris un eseu. Crede că în Europa, mai ales în cea de sud-est, nu ai voie să fi prost, iar dacă totuşi eşti, oamenii ţi-o spun direct în faţă, încă de la şcoala primară, obligîndu-te să te retragi ruşinat într-un colţ.

În America, dimpotrivă, unii emit prostii colosale, care trec drept ipoteze de gîndire - precizează Norman Manea, adăugînd, nu fără muşcătoare ironie, că dreptul la prostie ar trebui inclus în catalogul drepturilor omului… De ce să-i fie dat cuiva să audă de sute de ori că este un idiot, aşa cum i-a fost dat scriitorului să audă în România, dar din fericire, se precizează textual, nu despre el. Şi apoi, sunt cei care-i copleşesc pe semenii lor cu prea puţin onorantul epitet, deosebit de străluciţi la minte, sau luminaţi? Desigur că nu, sună răspunsul la retoricele interogaţii.

Tot în America, Norman Manea, care în cursul dialogului îşi trece în revistă şi succesele şi îndoielile, s-a confruntat cu o situaţie despre care afirmă că ar îndrăgi-o şi pe care a şi acceptat-o: poziţia sa modestă. A trebuit să-şi ia adio de la viziunea elitistă despre sine şi să priceapă că intelectualii nu beneficiază de o poziţie superioară. Eroii trivialei, popularei democraţii americane nu sunt intelectualii şi scriitorii, ci jucătorii de baschet, vedetele de cinema, bancherii.

Fericiri de-o clipă, metehne vechi şi noi

Manea povesteşte şi despre sejurul său în Germania, despre trudnica, dar rapida învăţare a limbii engleze, despre premiile, distincţiile şi bursele primite. Vorbeşte despre literatură, despre cărţile scrise odinioară sub presiunea cenzurii, pe care azi le-ar rescrie altfel, în libertate şi după familiarizarea cu spiritul anglo-saxon.

Destăinuie şi taina fericirii de-o clipă, resimţite după ce a scris o frază, o pagină bună. Se opreşte şi asupra unor figuri şi personalităţi controversate, precum Anna Pauker ori Mircea Eliade, neomiţînd să se refere, în acest de-al doilea caz, şi la dezbaterile şi disputele generate de eseul său despre reputatul istoric al religiilor, intitulat Felix Culpa.

Evocă şi întîlnirea cu Cioran la Paris, scrie despre Celan, Fondane şi Constantin Noica, abordează în repetate rînduri, pe parcursul dialogului, problema antisemitismului.

Ea se insinuează chiar şi în ultimul capitol al cărţii, intitulat „Un Proust al estului” . Cînd în discuţie este adus Nobelul pentru Literatură, atribuit Hertei Müller, Norman Manea consideră că, totuşi, acordarea mult rîvnitului premiu scriitoarei germane, chiar dacă nu i-a euforizat pe români, i-a făcut oricum mai fericiţi decît dacă distincţia i-ar fi revenit lui.

Timp de peste zece ani, în presa din ţară s-ar fi speculat că Norman Manea ar putea fi cel care ar urma să fure marea coroană, pe care românii şi-au dorit-o cu atîta ardoare de aproape 100 de ani. Cu un sarcasm asumat aproape ostentativ, Norman Manea exclamă: eu, evreul, americanul, străinul, duşmanul!

La care Hannes Stein crede că românii trebuie să-şi fi ieşit din pepeni cînd lui Imre Kertesz i-a revenit Nobelul. Reacţia este întru totul confirmată şi completată cu o nouă exclamaţie - din nou un evreu! Dar ce se poate spune despre evreii care nu au primit Nobelul, despre Marcel Proust, faţă de care ziaristului german i se pare că Norman Manea ar avea unele rezerve. Este din nou o cotitură imprevizibilă, ultima din multele, care au marcat traseul acestui dialog, finish-ul fiind unul literar şi autobiografic.

Între Proust şi Kafka

În volumul „Octombrie ora 8” există o povestire intitulată „Ceaiul lui Proust”. Supravieţuitorii unui lagăr de concentrare ajung în sala de aşteptare a unei gări, unde o soră a Crucii Roşii le oferă acestora ceai. Băieţelul care se află printre rescapaţi bea ceaiul ca pe o licoare a mîntuirii. Povestind scena, Manea subliniază paralelismele existente între cele două situaţii: cea a băieţelului evreu care, în „Căutarea timpului pierdut” îşi muia madlena în ceaiul de tei şi cea a sărmanei sale variante, doar piele şi oase, pentru care ceaiul oferit ia dimensiunea unei licori salvatoare.

Manea se declară un mare admirator al lui Proust, pe care l-a descoperit în anii 50. Istoria, viaţa, dictatura l-au împins în direcţia lui Kafka, deşi s-a simţit dintru început mai aproape de Proust.

O nouă ruptură în trama dialogică - aduce în prim plan consultarea dosarului din arhiva CNSAS. Descoperirea făcută este senzaţională: încă înainte de a fi fost anticomunist, disident, sionist, comunist, credincios, Norman Manea fusese luat sub observaţie. O dovedeşte fişa sa medicală, întocmită pe cînd avea doar nouă ani şi, întors cu părinţii din lagăr, în România, a fost luat în primire de Crucea Roşie…Nu era pe-atunci altceva decît un băieţel evreu scăpat din lagăr, căruia i-au fost administrate, spre întremare, medicamente şi hrană. Acest băiat nu este Marcel Proust, dar avea deja un dosar la Securitate. Poate este un alt Proust - afirmă Hannes Stein. Poate un alt Proust, dar nu la Paris, ci în Est, concede Norman Manea.

Autor: Rodica Binder
Redactor: Petre M. Iancu