După 20 de ani: Iliescu, nimic mai mult

O mineriadă în care a fost implicat la modul cel mai direct şi pentru care nu a dat socoteală nici în Justiţie şi nici moral – cel puţin printr-un atît de omenesc "vă rog să mă iertaţi", pe care să-l fi adresat public măcar în memoria celor care au murit atunci, în urmă cu 20 de ani.

Sînt conştient că sună demodat şi patetic pentru cei mai mulţi dintre români ceea ce spun eu acum. Cum adică un fost şef de stat, un politician versat care are încă un capital de încredere însemnat în rîndul populaţiei chiar şi acum, la 80 de ani ai săi şi la 20 de ani de la crimele de care e direct răspunzător, să iasă în public şi să spună: "Vă rog să mă iertaţi, ştiţi, eu am pe conştiinţă nişte crime, mai multe!"?

Sînt conştient de lumea în care trăim şi murim, cred eu, într-o direcţie greşită – şi nu mă refer aici doar la lumea românească. Dar mă gîndesc stăruitor, nu cu revoltă, ci cu milă, la astfel de oameni care -nici în ultima parte vieţii - nu dau nici un semn că ar începe să îşi încheie socotelile cu vieţile lor aşa cum au fost.

Ştiţi care ar fi gestul moral din ultimii 20 de ani nu cel mai curajos, nu cel mai zguduitor în sensul lui cel mai adînc şi în semnul lui cel mai cuprinzător, ci în puterea cu care ar cutremura, măcar pentru o clipă versatilitatea ori, după caz, apatia multora dintre noi? Desigur că ştiţi, dar e bine să ne spunem măcar unii altora ceea ce ştim şi unii şi alţii – e un fel de a da seamă că nu sîntem chiar de tot singuri, nimic mai mult. Dacă ne-am şi întreba unii pe alţii şi ne-am şi răspunde unii altora asta ar fi chiar un pas ireversibil către "a fi împreună".

Asta a fost o paranteză, însă nu fără legătură cu gîndul nostru comun, la care revin: Gestul acela moral, cel mai spectaculos din ultimii 20 de ani, altfel spus, mărturisirea care ar schimonosi măcar pentru o clipă feţele unele luminoase, altele placide a milioane de români ar fi ca Ion Iliescu să recunoască public că este părtaş ori măcar autorul moral al crimelor, al execuţiilor politice din România postceauşistă.

Nu e aşa că milioane de oameni ar rămîne, se înţelege că din resorturi diferite, "cu gura căscată"? În acel moment, sub sutana nu a preotului, ci a drapelului găurit, Ion Iliescu ar fi prezent în casele românilor – desigur că la unii în camerele de oaspeţi, la alţii în beciuri ori în debarale – cum nu a fost nici chiar la alegerile din 20 mai de acum 20 de ani, cînd a fost votat de 80% din populaţie.

Am făcut acest exerciţiu de imaginaţie doar pentru a încerca, încă o dată, să înţeleg cum un om se poate ascunde, poate că şi de el însuşi, pînă la înaintata vîrstă de 80 de ani. Şi mai departe, pentru a încerca să înţeleg cum putem noi ceilalţi, de multe ori pînă cînd murim, să îi ascundem pe ceilalţi doar pentru a putea în felul acesta să ne ascundem pe noi.

Închei aici, fără răspuns. Sau printr-o încercare de răspuns, care este chiar titlul ultimului volum al fostului preşedinte Iliescu, anume: "După 20 de ani". Un titlu de un cinism jalnic, ce ar fi putut fi salvat doar de un subtitlu de genul: "Două decenii în care am ascuns că am fost părtaş la crimele politice postceauşiste".

Autor: George Arun
Redactor: Robert Schwartz