După 20 de ani

Votul de duminică pentru Parlamentul European ne-a arătat din nou că inerţia, pe de o parte, şi indiferenţa, pe de altă parte, ne caracterizează pe mulţi dintre noi. Inerţia a contabilizat în contul partidelor în general procentul de voturi la care acestea se aşteptau.

Indiferenţa, măsurată în absenteism, a întărit regula ultimelor scrutinuri electorale, anume aceea că un electorat pierdut de un partid va fi foarte greu de recîştigat de către acel partid, sau de cîştigat de un altul.

Ceea ce a adus nou scrutinul de duminică este relansarea nu a PRM, ci a lui Corneliu Vadim Tudor pe scena politică. Populismul justiţiar al liderului PRM a reuşit să mobilizeze probabil pe alegătorii care sînt cel mai tare loviţi şi deopotrivă speriaţi de criză. Ca de fiecare dată, dar mai ales acum în plină criză, cei mai afectaţi de ea, sînt şi cei mai vulnerabili la traficul de iluzii.

Dificultatea noastră majoră stă în incapacitatea de a vedea unde se ascunde răul. Şi, paradoxal, de foarte multe ori nu vedem că răul este chiar în faţa noastră, atît de vizibil încît el face parte din noi, din felul nostru de a fi şi de a ne raporta faţă de celălalt. Altfel spus, în multe situaţii, ne-am obişnuit şi trăim de fapt în bună vecinătate cu o boală pe care o căutăm tocmai pentru a o distruge.

Ce se întîmplă, de pildă, în spaţiul public? Între diverse grupuri şi grupări de intelectuali, în locul dialogului şi al spiritului critic se practică de cele mai multe ori criticismul. De ce se întîmplă acest lucru? Cred că unul dintre motive este acela că, neavînd tradiţia unor dezbateri ample, acestea riscă să rămînă „tăcute”, să nu fie suficient mediatizate, pe cînd criticismul este prin definiţie gălăgios, el face mult zgomot, cere victime, etc.

Lipsa de atitudine este o altă sursă a răului din societatea românească. „A sta în banca ta” a fost desigur cuvîntul de ordine în comunism, însă obiceiul a rămas acelaşi şi în zilele noastre.

Între timp avem toate posibilităţile de a protesta faţă de o decizie injustă a unei autorităţi publice; putem să-l întrebăm pe parlamentarul pe care l-am votat în ce fel ne reprezintă interesele comunităţii în legislativ; putem să-l tragem la răspundere pe primarul nostru de ce el, prin interpuşi, a beneficiat de fonduri europene, iar noi nu etc., etc. În loc de toate acestea, stăm în continuare în banca noastră şi rămînem cîrcotaşi pe la colţuri.

În comunism ne-am întreţinut speranţa că odată şi odată ne vom cîştiga libertatea. Speranţa era uriaşă, iar beneficiile libertăţii am crezut că vor fi la fel de mari. Curînd, mulţi dintre noi ne-am dat seama că nu e aşa, că libertatea se cîştigă, nu „se dă”.

Şi iarăşi, mulţi dintre noi ne-am dat seama că o bună parte a societăţii a rămas să „primească” libertatea, nu să şi-o cîştige. Aşa s-a ajuns la fesenismul la scară naţională, la corupţie şi la acelaşi sistem clientelar care a funcţionat şi în comunism.

Acum ne îndreptăm speranţele către ieşirea din criză, încurajaţi şi de politicieni demagogi şi analişti exaltaţi.

Dar nu ne punem cinstit întrebarea dacă, de vreo 70 de ani încoace, românii au fost vreodată în afara unei crize cît o viaţă de om.

Autor:George Arun
Redactor: Rodica Binder