După sinuciderea Elenei Stănculescu

S-a spus imediat că soţia generalului Stănculescu este victima unei stări de tensiune nefireşti şi nemotivate de vreme ce Victor Athanasie Stănculescu ar fi pe punctul de a ispăşi o vina pe care nu o are. “Nu cred că a fost corect ce s-a întîmplat cu Victor Athanasie Stănculescu şi avem acum o victimă tragică", a spus, de exemplu, Petre Roman. Mai mult decît atît, anumite reacţii au sugerat că generalul Stăculescu a avut o contribuţie hotărîtoare la victoria Revoluţiei, ceea ce ar fi trebuit să-i aducă mai curînd onoruri publice. Uitînd o clipă moartea tragică a soţie sale, să remarcăm că afirmaţia potrivit căreia generalul Victor Athanasie Stănculescu ar merita recunoştinţă pentru a nu fi declanşat acţiuni represive împotriva răzvrătiţilor este falsă. Ea seamănă în orice caz cu afirmaţia scandaloasă a lui Louis Ferdinand Céline, scriitorul francez care a spus că evreii ar trebui să-i mulţumească pentru răul pe care ar fi putut să-l facă şi nu l-a făcut. Generalul Stănculescu nu a spus aceste cuvinte, dar desigur le va fi gîndit. Şi nu doar el, ci toţi cei aflaţi în situaţii similare , dar şi cei care au beneficiat direct de “întoarcerea armelor” întreprinsă de generalul cu piciorul în ghips. Preşedintele Iliescu a spus acest lucru cu multe ocazii, iar fostul prim ministru Petre Roman a declarat ieri, după sinuciderea Elenei Stănculescu, că în opinia sa decizia de condamnare a generalului a fost una de natură politică. Probabil că şi generalul Mihai Chiţac va fi gîndit la fel ca Stănculescu întrucît amîndoi ştiau la fel de bine că ar fi putut înăbuşi revoluţia din 1989 în sînge, trasformînd Timişoara şi Bucureştiul într-un “Tien an men” româneasc. De bună seamă că faptul de a fi întors armele conteză, dar în nici un caz nu îl disculpă. Stănculescu a fost unul dintre stîlpii puterii comuniste, el s-a făcut vinovat ca toţi ceilalţi înalţi demnitari de stat care au menţinut vreme îndelungată puterea lui Nicolae Ceauşescu. La fel ca în toate domeniile, carierele militare erau strict politizate, aşa încît Stănculeascu nu poate invoca în apărarea sa că a fost un simplu militar. A fost un om care a respectat toate regulile ascensiunii în regimul comunist al lui Ceauşescu: linguşitorie, adormirea raţiunii critice şi a conştiinţei morale. Iar în afară de condiţia de general ceauşist, el executat ordinul dictatorului de a pleca să coordoneze operaţiunile de la Timişoara. Să spui aşadar astăzi că lui Stănculescu ar trebui să i se mulţumească înseamnă o mare confuzie. Şi confuzia este cu putinţă pentru că nu s-a făcut pînă acum procesul comunismului. Acum Victor Athanasie Stănculescu este judecat în afara contextului şi uitîndu-se complet că a fost un potentat de vază al regimului Ceauşescu. I se impută acum doar ambiguitatea din decembrie 1989, şi chiar dacă ea ar ajunge să-i justifice condamnarea nu este suficientă pentru aprecierea completă a carierei sale politice. În România însă, aici unde foştii comunişti reformaţi au devenit promotorii integrării europene, culpele trecutului sînt şterse cu buretele. În opinia mediilor oficiale nimic din trecutul de pînă în 1989 nu ar trebui să mai conteze, crime, ticăloşie sau doar prostie laşă, toate acestea parcă nu ar fi fost. La fel se întîmplă cu dosarele de Securitate şi cu deconspirarea foştilor securişti torţionari. În definitiv, se spune, de ce nu ar fi lăsaţi în pace, de vreme ce unii dintre ei sînt poate astăzi membri ai Parlamentului care votează legile europene şi integrarea în NATO? Întrebarea aceasta rămîne de aceea să fie pusă de aici înainte mereu şi mereu. Contează ce s-a întîmplat înainte de 1989 sau nu, conteaza că unii, în numele stabilităţii regimului i-au terorizat, i-au umilit, i-au torturat sau chiar asasinat pe alţii? Cazul Stănculescu, ca atîtea altele, depinde de răspunsul la această întrebare.