După SUA şi UE pare resemnată în faţa evenimentelor din Orientul Apropiat

Pe de-o parte, cei 25 au manifestat deschidere faţă de posibilitatea contribuirii cu trupe la o misiune internaţională în Liban, care să forţeze un armistiţiu între Hezbollah şi Israel. Pe de altă parte însă, statele Uniunii Europene se păstrează în rezervă, aşteptând detaliile iniţiativei secretarului general ONU, Kofi Annan, de creare a acestei misiuni internaţionale.

Preşedintele în exerciţiu al Uniunii Europene, finlandezul Tuomioja, a subliniat în context că, pentru moment, planul lui Annan se află doar la nivel de idee. O idee care, de altfel, este de pe-acum respinsă de Israel. În plus, şefii diplomaţiilor europene au cerut încetarea de urgenţă a violenţelor din Orientul Apropiat. În declaraţia finală se arată că Israelul are, indiscutabil, dreptul de a se apăra. În acelaşi timp însă, responsabilii europeni cer statului evreu să dea dovadă de reţinere. Pe de-o parte sunt condamnate atacurile cu rachetă asupra Israelului şi răpirea unor militari ai Tsahalului, dar pe de alta documentul final evită să atribuie vina exclusivă vre-uneia din părţile aflate în conflict. Ministrul german de externe, Frank Walter Steinmeier, s-a numărat printre puţinii care au preferat un limbaj mai clar, declarând că escaladarea violenţelor a fost declanşată, în opinia sa, de atacurile Hezbollahului asupra teritoriului israelian şi de răpirea militarilor israelieni de către militanţi palestinieni.

Principalii factori de decizie din politica internaţională au apărut arareori atât de neajutoraţi ca acum. Orientul Apropiat arde în Liban, fâşia Gaza şi nordul Israelului şi, după responsabilii americani, şi cei europeni par să manifeste resemnare în faţa veşnicei reîntoarceri a violenţelor.

Responsabilii G8 s-au mulţumit deja să lanseze simple apeluri părţilor aflate în conflict, pasând gestionarea propriu-zisă a crizei în ograda Organizaţiei Naţiunilor Unite. ONU, au spus la Sankt Petersburg liderii celor mai industrializate naţiuni plus Rusia, ar trebui să trimită o misiune de observatori în Liban. La un compromis asemănător au ajuns ieri la Bruxelles şi miniştri europeni de externe. Condamnarea violenţei pare o acţiune rezolută, însă ea nu obligă la nimic. Singura acţiune de gestionare a crizei cu care UE se poate lăuda este evacuarea propriilor cetăţeni din Liban, concomitent cu o scurtă vizită la Beirut a lui Javier Solana, coordonatorul politicii externe europene. Solana însă, cu tot respectul cuvenit, nu deţine nici autoritatea politică şi nici influenţa necesare pentru a prelua rolul de mediator în Orientul Apropiat.

Aşa stând situaţia, se pune întrebarea cine pe lumea asta ar mai putea obţine ceva, cu atât mai mult cu cât părţile aflate în conflict n-ar putea fi despărţite decât la presiuni venite din afară. Cel târziu o dată cu invazia din Irak, Statele Unite ale Americii şi-au pierdut poziţia de mediator în conflictul israeliano-palestinian. Acest fapt le-ar oferi acum, cel puţin teoretic, europenilor şansa de a umple vidul creat, cu atât mai mult cu UE înaintează spre butoiul de pulbere care este Orientul Apropiat o dată cu procesul de extindere. Dar, interesele celor 25, în curând 27, sunt din nefericire atât de divergente, încât adoptarea unei politici externe comune pare imposibilă. Exemple se pot enumera multe: În timp ce guvernele Franţei, Italiei, Spaniens condamnă - de la început sau între timp - războiul din Irak, britanicii, polonezii şi cehii sunt camarazii de arme ai americanilor. Sau, în timp ce Franţa condamnă în termeni categorici atacurile israeliene asupra Beirutului, Germania nu-şi poate permite un astfel de ton, dat fiind trecutul ei nazist. Orice iniţiativă europeană privind Orientul Apropiat este sortită eşecului, date fiind diferitele interese şi experienţele istorice al statelor-membre. Criza actuală demonstrează câtă nevoie ar fi de o politică europenă comună de externe şi securitate. UE însă, în stadiul ei actual, după respingerea tratatului constituţional, se află la distanţă enormă de acest deziderat.