1. Mergi direct la conținut
  2. Mergi direct la meniul principal
  3. Accesează direct mai multe site-uri DW

E cu putinţă înnoirea radicală a clasei politice?

Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti16 iunie 2014

În politica românească, cei care şi-au propus un reviriment spectaculos al spiritului etic şi reforme radicale au eşuat până acum din motive care nu au fost lămurite.

https://p.dw.com/p/1CJ4M
Imagine: picture-alliance/dpa/Frank May

Eşecul relativ al PMP are un tâlc pe care prea puţini sunt dispuşi să-l vadă: dacă nu e cu putinţă un partid cu totul nou ca oameni, idei, practici, atunci ce rost mai au toate sciziunile? Nu era mai înţelept ca toţi disidenţii din PDL să fi rămas acolo şi să fi continuat să facă politică răbdător, căutând să creeze, încetul cu încetul, o masă critică pentru susţinerea ideilor lor? Este foarte elocvent un interviu pe care Adrian Papahagi l-a dat pentru Look TV şi în care spune un lucru cu adevărat surprinzător: ”PMP nu este un partid mai rău decât altele ” şi continuă spunând că şi l-ar fi dorit, desigur, ”infinit mai bun”.

Nu este prima dată când disidenţele prefaţate de ambiţii mari sfârşesc prost sau mediocru. Cu toate acestea, morala rămâne neformulată. Disidenţii continuă să creadă că mai devreme sau mai târziu li se va da dreptate sau cu alte cuvinte că vor avea cândva succes.

Problema nu este doar a PMP, ci a politicii româneşti în întregul ei. Deşi plasat la periferia sistemului politic după alegerile europene, PMP nu este deloc un partid marginal de vreme ce a captat prin protagoniştii săi atenţia întregii societăţi. Dar problema este mai generală şi pentru că disidenţele urmate de sciziuni s-au petrecut în toate partidele şi niciodată nu au avut un real succes. Constatarea aceasta nu este deloc defetistă. Ea nu ar trebui să descurajeze dorinţa de schimbare, ci doar să alimenteze o reflecţie mai adâncită asupra mijloacelor.

Toată lumea simte nevoia unei împrospătări, dar cum să se facă ea şi pe ce temei? Această întrebare nu a fost pusă cu destulă insistenţă. Prin 2003-2004 se vorbea despre adoptarea votului uninominal ca reformă menită să primenească radical clasa politică şi să o infuzeze cu un veritabil spirit etic. Rezultatul a fost în cel mai bun caz mediocru. Unii au susţinut că a fost un eşec şi că niciodată mita electorală şi populismul nu au luat atâta amploare, dar e şi aceasta o exagerare menită să pregătească întoarcerea la liste. Dar este cert că marele reviriment moral nu s-a petrecut şi că politica nu a fost cu nimic mai bună ca înainte. Aşadar fie că s-a produs prin reforme structurale, fie prin tentative voluntariste de desprindere din pluton, reforma clasei politice a eşuat.

Nu putem explica în mod cuprinzător ce s-a întâmplat, dar am putea presupune că cel puţin una din premisele de bază ale reformatorilor a fost greşită. În acelaşi interviu, Adrian Papagahi spune că toate partidele se bat pentru un electorat care reprezintă 40% din numărul cetăţenilor cu drept de vot şi că, prin urmare, dacă ceilalţi 60% (adică absenţii) s-ar regăsi într-un partid nou, acesta ar înregistra o victorie zdrobitoare.

Acest calcul este greşit din mai multe motive. În primul rând o bună parte din cei 60% nu se mai află de ani buni în ţară şi nu votează decât în proporţie infimă. Mulţi dintre românii plecaţi şi rămaşi nu doar dincolo de ocean, dar şi în Spania sau Italia, nu mai au fatalmente acelaşi tip de implicare în politica românească. Am arătat de mai multe ori că România ar avea nevoie să-şi cunoască mai bine electoratul şi să impună înscrierea prealabilă a celor care intenţionează să-şi exercite dreptul de vot şi atunci s-ar vedea că absenteismul ca atitudine reală - şi nu ca simplă contabilitate - a fost mereu exagerat.

În al doilea rând nu se pot face socoteli pe seama unor absenţi ale căror motivaţiii rămân neinvestigate şi în parte necunoscute: De ce nu vin oamenii la vot? Pentru că niciun partid nu le trezeşte entuziasmul? Pentru că sunt dezamăgiţi? E adevărat, dar se ignoră că unii nu votează pentru că nu se tem, pur şi simplu, că situaţia lor ar avea de suferit indiferent ce partid ar veni la putere sau, dimpotrivă, nu speră că viaţa lor ar putea deveni mai bună. Unii se simt deasupra schimbărilor politice, alţii dedesubtul lor. Şi atunci nu votează. În ciuda a ceea ce se spune, e o conduită raţională. Motivaţiile absenteiştilor sunt aşadar atât de diferite şi chiar antagonice, încât nu e cu putinţă ca un singur partid să-i aducă la urne. A vorbi de absenţi ca de o mare categorie omogenă este o eroare care alimentează speranţe false.

Dar de aici se trag multe consecinţe. A paria pe un electorat fantomatic cu fizionomie necunoscută, pe marea masă a absenţilor ”dezamăgiţi” blochează comunicarea. Un conferenţiar sau un scriitor ştiu bine că nu te poţi adresa unui public necunoscut. Dar la fel este şi în politică. O dovadă clară a acestor ezitări au fost cele două manifestări mai mari ale PMP în Bucureşti: prima a mizat pe populismul folcloric, a doua s-a îndreptat spre stilul avangardei urbane. Sunt destule de spus, dar în esenţă un partid care se adresează unui mare electorat necunoscut sfârşeşte prin a nu fi auzit. Lecţia pe care nimeni nu se grăbeşte să o tragă este evidentă.