E nerelevant cine va merge la Consiliul din iunie

Primul ministru, Victor Ponta, a anunţat că va solicita Parlamentului să stabilească cine şi în ce fel va reprezenta România la Consiliul european din luna iunie. Totuşi, dacă pe plan intern subiectul este extrem de important, având consecinţe majore de ordin constituţional, pe plan extern, în actuala circumstanţă europeană, disputa aceasta nu are o relevanţă prea mare. Primul ministru Victor Ponta a susţinut candidatura lui François Hollande la preşedinţia Franţei, sugerând că îi împărtăşeşte şi concepţia privitoare la căile prin care s-ar obţine o creştere economică şi, în plus, l-a asociat pe fostul preşedinte Nicolas Sarkozy cu preşedintele Traian Băsescu. De aici s-ar putea trage concluzia că preşedintele PSD ar putea schimba poziţia României la consfătuirile care au loc în cadrul Consiliului european, întărind tabăra lui François Hollande, care are de partea sa Italia, Spania şi în general toate ţările cu economii mai fragile. Cu toate acestea lucrurile nu stau aşa.

În primul rând, România nu face parte din zona euro şi nu va putea participa la discuţii decât cu titlu de spectator. Victor Ponta nu va putea pleda de exemplu pentru eurobonduri în cazul în care ar împărtăşi această idee. În al doilea rând, oricare ar fi deciziile ţărilor euro privind susţinerea Greciei, reprezentantul României nu poate decât să le susţină, chiar şi atunci cînd se întorc împotriva sa. După seara de miercuri, liderii zonei euro au convenit neoficial să redirecţioneze fondurile structurale nefolosite către Grecia cu scopul de demara în această ţară ample lucrări publice menite să combată şomajul şi să relanseze creşterea economică. România ar pierde astfel şansa de accesa mai târziu fondurile nefolosite, dar pe de altă parte, precedentul Greciei funcţionează în folosul unor ţări ca România. Nu Olanda sau Finlanda speră să profite şi ele cândva de solidaritatea europeană, ci ţările care se împrumută astăzi la dobânzi foarte mari.

Iar dacă, după alegerile din 17 iunie, Grecia va renunţa la moneda comună, România va suferi la rândul ei costurile inevitabile, dar ar putea cere în schimb, cu mai mult aplomb, să i se rezerve banii nefolosiţi şi să se simplifice regulile de accesare.

România nu poate decât să asiste pasiv la aceste proces şi să caute, îndată ce s-a luat o decizie, să o utilizeze cât mai mult în folosul său.

Iată de ce, mandatul pe care l-ar oferi parlamentul, oricui ar fi în drept să reprezinte România, ar fi acelaşi cu cel pe care l-a exprimat deja preşedintele Traian Băsescu. El nu a putut decât să insiste pe tema fondurilor structurale, deşi are prea puţine argumente. România nu doar că a cheltuit puţini bani din fondurile care i-au fost puse la dispoziţie, dar este ameninţată cu returnarea unor bani cheltuiţi prin fraudă.

Diferenţele de opinie care se manifestă pe plan local între preşedintele Traian Băsescu şi USL nu se pot manifesta la Bruxelles. Acolo, dreapta şi stânga se confundă în mod inevitabil. România, este deocamdată o ţară pentru care liberalizarea pieţei muncii este un subiect mai important decât eurobondurile sau taxa pe tranzacţiile financiare.