E nevoie în primul rând de o Curte constituțională imparțială

Președintele Curții Constituționale, Augustin Zegrean, declara la început de an că își dorește ”cât mai puţine sesizări de neconstituţionalitate” (pesurse.ro). Dorința sa nu stă însă în putința zeilor. Oamenii vor fi pe mai departe tentați să rezolve la Curtea Costituțională ceea ce nu au reușit să facă în cele două camere ale Parlamentului. Președintele PSD, Victor Ponta, are dreptate să spună că ”în formula actuală, Curtea Constituțională a devenit, din păcate, a treia cameră a Parlamentului”.

Curtea Constituțională funcționează tot mai mult ca o ultimă cameră decizională, exercitând în fapt puterea legislativă. Dacă legile privind salariile, pensiile, educația, relațiile dintre patroni și salariați (codul muncii) sau legi conjuncturale cum ar fi aceea a câinilor vagabonzi și multe altele trec înainte de promulgare pe la Curtea Constituțională putem spune că Parlamentul încetează să mai fie suveran.

Dar de vină nu sunt neapărat judecătorii Curții. Ei acceptă pasiv contestațiile și nu pot interveni din proprie inițiativă decât în cazuri excepționale. Cauzele se află în altă parte.

Curtea Constituțională a devenit ”camera” decizională a legislativului

În primul rând se poate observa că forul investit să verifice constituționalitatea legilor a dobândit o putere sporită prin modificarea Constituției din 2003, atunci când i s-a luat parlamentului puterea de a sancționa deciziile Curții cu 2/3 din voturi. Înainte de 2003, o decizie a Curții putea fi contrazisă în parlament, dar după aceea a devenit irevocabilă și obligatorie. Dar tot din acel moment a început cursa ”subterană” pentru a modela compunerea politică a Curții după chipul puterii instalate. Un obstacol se găsea chiar în Constituție care prevdea un mod de înnoire a judecătorilor în așa fel încât să nu se suprapună cu legislaturile. Dacă alegerile parlamentare au loc din 4 în 4 ani, Curtea se înnoiește din 3 în 3 ani. Dar în același timp Constituția din 2003 a instituit mandatul președintelui de 5 ani, în așa fel încât puterea politică a dobândit noi mijloace de a impune o componență favorabilă la Curtea Constituțională.

Decalajele acestea dintre Parlament și Curtea Constituțională au putut funcționa teoretic ca o frână în calea abuzului de putere, dar ele nu par să fie suficiente. Conținutul însuși al deciziilor și modul lor de argumentare a trădat de multe ori partizanatul politic. O decizie a Curții care stăvilește anumite intenții ale Puterii, dar care adoptă un punct de vedere specific Opoziției nu este nici ea recomandabilă. Curtea ar trebui în principiu să se ridice deasupra partizanatelor și să judece exclusiv pe temeiul Constituției.

Președintele PSD Victor Ponta a mai făcut un anunț încurajator în intervenția sa de marți, spunând că USL va modifica cu prioritate modul în care sunt aleși judecătorii. ”Propunerea noastră, a anunțat Victor Ponta, e ca la Curtea Constituţională să nu mai poată fi numite persoane din afara sistemului judiciar: prietenul meu, avocatul domnului Băsescu, colegul de şcoală al domnului Boc şi aşa mai departe. Să poată fi numiţi numai judecători de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care au şi îndeplinesc deja şi condiţiile de vechime în magistratură şi care au măcar această premisă a independenţei politice prin natura meseriei pe care o au”.

Cum s-ar putea obține imparțialiatea reală a Curții Constituționale?

Dar dacă intenția e bună, modul de rezolvare a problemei nu pare satisfăcător. Judecătorii de la Înalta Curte ar putea fi teoretic mai puțin legați de Președinte sau de Guvern, dar nu prezintă garanții suficiente de independență politică, câtă vreme vor fi aleși, ca și până acum, exclusiv cu voturile majorității guvernamentale. În plus, modul în care sunt promovați judecătorii la Înalta Curte este el însuși extrem de controversat. Un judecător despre care se spune atât de frecvent (pe drept sau pe nedrept) că a fost promovat pe baza unui interviu între prieteni reciproc îndatorați nu va inspira respectul de care are nevoie Curtea Constituțională.

Nu există modele perfecte și dezbaterile pe această temă ne arată că peste tot în lume există controverse și grave suspiciuni de politizare. Totuși o perspectivă comparativă ar fi foarte utilă. În Franța de exemplu, care a reprezentat mereu un model privilegiat pentru legiuitorul din România, nu se prevede o majoritate calificată pentru desemnarea unui judecător al Consiliului constituțional, dar în Franța foștii președinți de republică devin automat membri ai Consiliului constituțional, ceea ce arată că francezii asumă politizarea, dar o fac măcar la nivelul cel mai înalt de competență politică. În schimb în alte țări europene, există reguli severe și complicate menite să garanteze într-o cât mai mare măsură imparțialitatea unui judecător constituțional. În Germania jumătate din judecători sunt aleși de Bundestag și jumătate de Bundesrat, dar în fiecare cameră e nevoie de 2/3. În Spania și Italia judecătorii sunt aleși de asemenea cu o majoritate calificată, fiind necesare de astă dată doar 3/5 din voturi.

În România însă judecătorii Curții Constituționale sunt numiți cu votul majorității membrilor camerei, ceea ce înseamnă pur și simplu că judecătorii sunt expresia curată a majorității guvernamentale. Chiar dacă judecătorii ar fi desemnați din rândul magistraților de la Înalta Curte ei ar rămâne pe mai departe legați de opțiuni îngust partizane.

Autor: Horațiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Medana Weident