E nevoie de o nouă reformă a Justiţiei?

Unul dintre candidaţii la funcţia de vicepreşedinte al CSM (procurorul Gheorghe Muscalu) a propus scoaterea procurorilor de sub autoritatea ministrului de justiţie. Este greu de spus dacă propunerea are o motivaţie politică precisă. Mult mai probabil este vorba de o înclinaţie a oamenilor din sistem, care se tem de instabilitatea şi nesiguranţa la care îi expune o conducere politică. Şi anul trecut, cu ocazia alegerii conducerii CSM, unii dintre candidaţi au propus consolidarea statutului procurorului şi recunoaşterea parchetelor ca parte a puterii judecătoreşti. Nu este de mirare că cei din sistem îşi doresc acest lucru, căci procurorul ar putea deveni inamovibil, iar CSM ar prelua aproape toate atribuţiile pe care le deţine încă Ministerul de Justiţie. Marea problemă românească este că nu e uşor de stabilit dacă va fi mai bine sau mai rău.

La prima vedere ar fi mai bine ca procurorul să nu aibă de a face cu miniştrii politici, căci s-a spus prea des că justiţia este dirijată de comenzi partizane. Dar va duce autonomizarea parchetelor la creşterea exigenţei şi imparţialităţii anchetelor? Judecând după situaţia românească este puţin probabil. Un procuror independent, un procuror inamovibil, unul care practic nu va da socoteală în faţa nimănui decât în cazuri excepţionale la fel ca un judecător, ar putea fi tentat să adopte o poziţie pasivă. Nu putem dovedi această afirmaţie. Ea reiese mai curând dintr-o îndelungată experienţă, care sugerează că societatea românească nu e capabilă să alimenteze de una singură o acţiune etică exigentă. Explicaţii au fost numeroase. S-a spus că puritanismul occidental a inspirat instituţii laice severe spre deosebire de lumea răsăriteană ortodoxă (inclusiv Grecia) care a adoptat o atitudine de mare îngăduinţă. Alţii au pus în evidenţă deresponsabilizarea civică şi birocratismul corupt al regimului comunist care ar fi lăsat urme adânci. În fine, autori mai recenţi au atras atenţia asupra decalajelor economice mari dintre Est şi Vest şi a unei competiţii inegale care nu ar putea fi echilibrată decât prin practici în afara legii. O clasă mijlocie în formare ar fi îndemnată să abordeze tot felul de scurtături ca o compensaţie pentru handicapul pe care nu ar putea nicicum să-l acopere în cadrul actualului sistem, care reproduce inegalităţile.

Dar indiferent de poziţia ideologică şi de natura explicaţiei, aproape toată lumea a căzut de acord că societatea românească nu pare înclinată să recuze hotărât faptele de corupţie. De aceea putem presupune că un procuror independent, adică unul care nu va avea o altă instanţă morală decât societatea însăşi, va fi tentat să ia chipul mediului social din care provine şi să închidă ochii.

În orice caz, reforma din 2005 a avut în vedere tocmai această constatare şi a ţinut să instituie o conducere politică pentru parchete de natură să le ofere acestora impulsul de care ar avea nevoie. Desigur că există şi motive teoretice pentru a subordona pe procuror Guvernului şi pentru a rezerva puterea judecătorească exclusiv magistraţilor judecători. Procurorul ca avocat al statului ar fi astfel egal cu avocatul apărării şi la egală distanţă faţă de judecător. În această lumină procurorii din România au dobândit oricum prea multă putere, fiind cu totul nepotrivit ca ei să conducă CSM.

Procurorii se opun însă acestui model, căci se tem de o pierdere de statut. Ei aspiră, dimpotrivă, la un statut superior care i-ar face egalii judecătorului. Dar aşa cum am văzut mai sus perspectiva unui procuror inamovibil nu e deloc încurajatoare. Cu toate acestea argumentele în favoarea scoaterii procurorului de sub autoritatea ministrului de justiţie revin cu tot mai multă insistenţă, din cauza faptului că politicul a fost perceput ca violent şi părtinitor. Conducerile politice au lăsat impresia că ar dori să transforme justiţia în instrument de dominaţie socială. În plus oamenii din sistem au motive să se teamă de instabilitate.

Totuşi nu au trecut nici 10 ani de la reformă. Instituţiile solide se construiesc cu greu şi au nevoie de o practică îndelungată şi perseverentă. Ar fi mai înţelept de aceea ca lucrurile să rămână în linii mari neschimbate.