Economia socială de piaţă a împlinit 60 de ani

20 iunie 1948: prima lege pentru reformarea monedei şi sistemului financiar a intrat în vigoare. Unul dintre arhitecţii proiectului a fost Ludwig Erhard, la acea vreme coordonator de politici economice în cele trei zone din vestul Germaniei aflate sub ocupaţia aliaţilor occidentali, iar mai târziu cancelar al ţării.

"După emoţiile trăite în ultimele zile am revenit la activităţile cotidiene. Astăzi poporul german s-a dus liniştit şi cu altă atitudine la muncă şi cred că mulţi au conştientizat cu un sentiment de eliberare cât de aproape eram de prăpastie."

După încheierea războiului, germanii au simţit pe pielea lor ce înseamnă "prăpastie". Pe piaţă existau prea mulţi bani şi prea puţine mărfuri. Până la reforma monetară nu se putea vorbi de economie de piaţă. Pentru Ludwig Erhard reformarea monedei şi a sistemului financiar a însemnat primul pas către o nouă economie în centrul căreia se aflau libertatea de consum, posibilitatea de a deveni întreprinzător privat, dreptul de a-ţi alege meseria şi locul de muncă, cel la proprietate şi autonomie în negocierile salariale.

"Abia atunci când aceste drepturi se vor concretiza în libertatea de a alege o meserie, un loc de muncă şi poate mai presus de toate în libertatea de consum, ne vom putea aştepta la participarea activă a populaţiei în procesul de dezvoltare politică".

În acest sistem economic liberalist trebuia ancorată o reţea socială cuprinzătoare, una din componentele acesteia fiind un sistem de impozitare corect, orientat către rezultate individuale, dar care în acelaşi timp să nu neglijeze responsabilitatea socială care vine odată cu proprietatea privată. La 20 iunie au fost şterse toate datoriile statului nazist, iar toate obligaţiile private şi economiile au fost recalculate în raport 10 la 1. Fiecare locuitor al vestului a primit 40DM în mână. Iar la buletinul de ştiri se auzea cam aşa:

"La scurt timp după reforma monetară, camera de luat vederi se plimbă prin piaţă şi înregistrează imagin care înainte erau doar nişte vise frumoase. Unde vezi cu ochii, legume şi fructe din belşug, toate proaspete şi de cea mai bună calitate. Lumea întreabă de preţ, cumpără şi pleacă mulţumită acasă. Se pare că reforma a ajutat şi să se coacă fructele peste noapte..."

Părea la acea vreme că toţi germanii erau la fel de săraci sau la fel de bogaţi. Dar realitatea era alta: reforma monetară i-a avantajat în special pe acţionari, proprietari de imobile sau fabrici. Restul lumii a rămas cu mai nimic. Cel mai prost au dus-o cei cu depozite bancare, ale căror sume au fost devalorizate în raport de 100 la 6,5. O redistribuire a averilor, aşa cum ceruseră sindicatele, nu a avut loc. Dar experţii ar fi fost pe deplin conştienţi de nedreptatea care avea să urmeze, susţine Hermann Pünder, pe atunci director general în Consiliul de Administraţie al aşa numitei zone duble.

"Mă gândesc la toţi oamenii sărmani care nu au putut salva de distrugeri decât un pacheţel de bani şi care nu mai rămâneau cu nimic. Pentru ei, reforma monetară nu a fost decât o iluzie, nimic altceva".

Încă din primele zile, magazinele au fost golite, iar preţurile care abia erau libere au şi început să crească până s-a ajuns la momentul în care presa şi politicienii cereau desfiinţarea economiei de piaţă. Circa 9 milioane de muncitori au răspuns apelului sindicatelor la proteste în noiembrie 1948. A fost singura grevă generală din istoria postbelică a Germaniei.

Reforma monetară este considerată momentul naşterii miracolului economic german. Din punct de vedere economic, ea a fost într-adevăr un succes notabil, iar primii ani grei de după aceea au fost daţi uitării destul de repede.