Ecourile Olimpiadei în Germania

Sportul olimpic a devenit nu doar cult, ci şi cultură. El este expresia depăşirii slăbiciunilor omeneşti. Duşmanul său principal este comerţul, care falsifică performanţele adevărate. Aceasta este opinia principalelor cotidiene germane. Aceasta este şi părerea comentatorilor sportivi, când se plâng spre exemplu de unii ciclişti, care, pentru că fac reclamă la aceeaşi marcă de trening, se ajută între ei în mod neregulamentar. Cu totul altă poziţie prezintă revista luterană ”Chrismon”, publicată în suplimentul marilor ziare. Olimpiada nu mai este ca în antichitate închinată divinităţi, ci divinizează omul şi performanţele sale- susţine teologul Jürgen Moltmann. Comerţul umanizează aceste întreceri, tocmai pentru că apelează la slăbiciunile omeneşti.

Cu prilejul Olimpiadei, în librăriile germane au apărut zeci de monografii despre istoria întrecerilor sportive. Printre acestea se remarcă patru cărţi germane. Volumul cel mai stufos, dotat cu desene explicative, este semnat de arheologul Ulrich Sinn. Culisele de ruine sunt cele cunoscute- noutatea cărţii este combaterea unor clişee privind fair playul sportivilor din trecut. Celelalte exemplare germane cuprind poveşti de senzaţie cu zei muşchiuloşi, preotese transpirate la gura oracolului şi sportive blonde, promovate de Hitler. Capitole întregi îi sunt dedicate regizoarei germane Leni Riefenstahl şi esteticii ei revoluţionare din filmul ”Olimpia”.

Cotidianul ”Die Zeit” ia peste picior serialul documentar ”Eroii din Olimpia”, difuzat în ultimele două săptămâni pe canalul de televiziune ARTE. Aşa numitul ”docu soap” prezintă aventurile a doisprezece sportivi din anul 2300, care au ajuns cu maşina timpului în Grecia Antică. Acolo, tinerii atleţi se plimbă printre coloane de marmură, mănâncă măsline şi se antrenează la disciplinele clasice. ”Dar autenticitatea nu are nici un haz” e de părere semnatarul textului, Mathieu von Rohr. ARTE a copiat formatul ”reality show” de la televiziunile comerciale, însă l-a folosit cu pretenţia de a-şi menţine standardele educative. Rezultatul este mai degrabă un defileu al costumelor de epocă. ”Înscenarea este stângace”, conchide von Rohr. Încercarea de a-şi transpune spectatorii în atmosfera Olimpiadei antice eşuează lamentabil. Actorii deghizaţi în sportivi greci jubilează neconvingător, iar comentatorul cu vocea sa gâtuită de patos provoacă, în cel mai fericit caz râsul.