Efectele paradoxale ale luptei anticorupţie

În comisia juridică a Camerei Deputaţilor a fost luată o decizie potrivit căreia rectorii de universităţi care sunt şi membrii ai Parlamentului îşi pot păstra pe mai departe mandatele în ciuda noii legi a educaţiei. Iniţial preşedintele Comisiei juridice, deputatul PDL, Daniel Buda, a căutat să impună demiterea rectorilor, dar de data aceasta nici colegii din alianţa guvernamentală nu s-au raliat punctului său de vedere.

În primă instanţă este o luptă politică, fără mare miză, pe care PDL-ul o duce împotriva Opoziţiei. În parlament se află patru rectori de universităţi, dintre care unul este parlamentar PDL şi alţi trei sunt parlamentari ai Opoziţiei, doi de la PSD şi unul de la PNL. Printre aceştia se află şi Ecaterina Andronescu, fost ministru al educaţiei şi una dintre oponenţii actualei reforme. Aşadar sacrificând un militant propriu, PDL face trei victime în tabăra adversă.

Dar dacă la Cameră raportul de forţe nu s-ar schimba după excluderea rectorilor, la Senat miza ar fi mai importantă, deoarece aici orice decizie poate depinde de un singur vot. Problema depăşeşte însă cu mult aceste tactici de conjunctură. În cele din urmă este vorba de o întrebare cu semnificaţie generală: Cine poate alege şi cine are dreptul de a fi ales? Cine are dreptul de a deveni membru al parlamentului? Cine poate participa, aşadar, la formarea voinţei politice a unei naţiuni?

Restrângeri electorale

Constituţia României spune că toţi cetăţenii ţării au drepturi egale şi că oricine poate alege şi poate fi ales, dacă a împlinit vârsta legală. Cu toate acestea Legea educaţiei, stabileşte că o persoană care conduce o universitate în calitate de rector nu poate fi aleasă în Parlament. Este însă doar una dintre restrângerile electorale operate în ultimii ani.

În ambianţa provocată de acuzaţiile generale privind corupţia mediului politic, majoritatea politică de după 2004 a luat mai multe decizii prin care au fost restrânse libertăţile politice, cu scopul declarat de a preveni faptele de corupţie. Astfel legea statutului deputatului şi senatorului stabileşte pentru membrii parlamentului o serie întreagă de incompatibilităţi sau, cu alte cuvinte, restrângeri ale drepturilor electorale.

O persoană care face parte din consiliul de administraţie al unei societăţi comerciale nu poate fi deputat sau senator. Dar nici dacă e doar cenzor şi cu atît mai puţin dacă e manager, director, vicepreşedinte sau preşedinte. S-ar putea spune, la limită, că aceste restricţii sunt motivate în cazul marilor interese comerciale, care ar transgresa regula pieţei libere şi a concurenţei loiale, dar legea mai spune, negru pe alb, că „un comerciant persoană fizică” nu poate fi membru al parlamentului. Este o stranie limitare a drepturilor electorale. În România anului 2011, la 20 de ani de la căderea regimului comunist, care desfiinţase comerţul liber şi continua să-i persecute pe comercianţii clandestini, micii negustori sunt consideraţi cetăţeni de rangul al doilea.

Interesul particular vs. interesul general

Dar curentul acesta moralizant care a dat tonul reformelor din ultimii ani - şi în virtutea căruia un comerciant este o persoană dinainte coruptă - nu s-a oprit aici şi manifestă pe mai departe o mare vivacitate. Fostul ministru al Justiţiei, Monica Macovei, de exemplu, solicita recent, aşa cum făcuse şi în trecut, ca, pe lângă categoriile deja enunţate, să fie declasate din drepturile lor electorale şi alte categorii prezumat periculoase pentru interesul general, cum ar fi avocaţii şi notarii.

Nu există nici un motiv pentru ca lucrurile să se oprească aici. Argumentul potrivit căruia anumite categorii de persoane aduc în Parlament interese particulare ireconciliabile cu interesul comun se va rostogoli ca bulgărele de zăpadă, antrenând tot mai multe victime. Se poate însă vedea de pe acum că această politică a prevenţiei prin epurare a eşuat. Cei care au afaceri personale şi-au delegat oficial atribuţiile rudelor sau prietenilor apropiaţi. Iar admiţând, în virtutea ipotezei care i-a pus sub lupa suspiciunii, că au interese ostile interesului public, ei nu pot fi împiedicaţi să acţioneze prin aceste restricţii.

În orice caz, până acum clasa politică nu a devenit mai dedicată „interesului general”. Dovada cea mai bună o reprezintă cazul fostului ministru Monica Iacob Ridzi, care nu a fost nici preşedintele unei mari companii, nici „comerciant persoană fizică", după cum nici colegii de partid, care au votat în favoarea ei şi împotriva Justiţiei, nu fac parte din categoriile sociale puse sub semnul suspiciunii.

Autor: Horaţiu Pepine, DW-Bucureşti
Redactor: Robert Schwartz