Ernest Wichner crede că editurile nu au încredere în cititori

DW: Ce plusvaloare aduce prezenţa literaturii de limbă germană în această formulă la Bookfest? Ce înseamnă aceasta pentru relaţia literaturii germane cu publicul din România?

Ernest Wichner: Nu ştiu ce câştig are publicul românesc. S-au tradus mai multe cărţi cu ocazia asta, au apărut mai multe cărţi – e bine că ajung să se cunoască între ele culturile. Oameni care citesc, cei interesaţi de cultura contemporană, reuşesc să îşi dea seama cam cum arată literatura scrisă în limba germană, în Germania, în Elveţia sau Austria. Nu putem şti cum vor evolua lucrurile. Dar acesta este un început şi editurile vor fi încurajate să publice mai mult, să traducă mai mult. Important este că se face aşa ceva.

DW: Trăind între cele două lumi literare le cunoaşteţi pe ambele. Credeţi că publicul românesc are apetit pentru literatura contemporană germană?

Ernest Wichner: Eu mi-aş dori. Mi-aş dori ca editurile româneşti să decidă să traducă şi cărţile mai greu de tradus, mai literare, mai estetice. Mi-aş dori să se pornească un fel de bibliotecă a literaturii germane postbelice. Să se traducă, de exemplu, Arno Schmidt – un scriitor mare-mare-mare în Germania, fără seamăn în literatura contemporană germană. Literatura contemporană din Germania, cu excepţia câtorva scriitori, e una foarte realistă, fără mari experimente estetice sau de scriitură. În ultimii 60 de ani s-au scris, totuşi, cărţi de mare valoare în limba germană. Cred că publicul românesc ar trebui pregătit – or, asta înseamnă publicarea cărţilor care au făcut istorie. Gunther Grass e publicat, e publicată şi Elfriede Jelineck, s-a publicat aproape tot din Herta Muller. Dar aceştia sunt laureaţii premiului Nobel şi nu au cum să nu fie traduşi şi publicaţi. Dar dincolo de ei mai sunt o grămadă de scriitori neintraţi în atenţia publicului din România.

DW: S-a spus că limba germană este mult prea generoasă în sensuri şi, implicit, complicată pentru a putea fi pe deplin tradusă.

Ernest Wichner: E la fel de greu ca şi invers, să traduci scriitorul român mare. Nu e mai greu să traduci Hans Magnus Enzensberger decât să traduci Cărtărescu. Nu e mai greu să traduci Botho Strauss sau alţi scriitori... Problema traducerilor e identică în ambele direcţii. Şi sunt traducători care se implică şi cărora chiar le place să lucreze altfel decât în cazul unui roman colocvial.

DW: Atunci ne împiedicăm în şabloane şi inerţii?

Ernest Wichner: Ne împiedicăm pentru că nu avem încredere în public, în cititor. Cititorul ar fi recunoscător dacă ar primi nişte cărţi care să îi şi solicite interesul şi să îl şi pună să lucreze în capul lui, citind.