Erou? Sau ticălos?

Cât de justificată este, însă, această isterie? Ce urmări poate avea? Şi cât de eroic s-a dovedit până la urmă Snowden?

Aşteptând în Rusia ex-kaghebistului Putin aprobarea uneia din multiplele sale cereri de azil, Edward Snowden îşi poate freca mâinile de bucurie. A devenit un caz celebru. Cu nespusă uşurinţă şi-a cucerit el faima universală, pentru care, mutatis mutandis, un Bach, un Beethoven, un Mozart au muncit cândva din greu.

Divulgarea secretelor culese şi depozitate, peste ocean, de către NSA, agenţia de informaţii ce l-a patronat, a scos la iveală nebănuitele proporţii ale unui spionaj extern american care a inclus şi iscodirea propriilor prieteni. Or, a-ţi spiona partenerii, aliaţii şi amicii e, în cel mai bun caz, de prost gust, în cel mai rău, o stupizenie şi un delict grav.

Americanii înşişi au reacţionat în trecut extrem de virulent la asemenea practici. De pildă când au descoperit că spionajul israelian reuşise, prin Jonathan Pollard, să pătrundă adânc în tehnologia militară a SUA.

Or, Israelul nu era nici al Quaida, nici Rusia lui Putin, sau China comunistă. Era prietenul şi aliatul Washingtonului. Totuşi, Pollard înfundă puşcăria de mai bine de treizeci de ani. Nici un preşedinte american nu l-a iertat, pedeapsa lui fiind cea mai grea din cele impuse unor agenţi infiltraţi, cu excepţia celor ce-au fost executaţi.

Concomitent, e, evident, extrem de greu să justifici spionarea europenilor prin anti-terorism. Dimensiunile imense ale interceptărilor de convorbiri şi telecomunicaţii, ca şi reţeaua vastă de microfoane instalate în instituţii şi reprezentanţe diplomatice afectează totuşi, în mod serios, starea de spirit de dincoace de ocean. Şi, ca atare, pun în grav pericol raporturile transatlantice, inclusiv economic foarte dezirabila creare a unui spaţiu a liberului schimb.

În Germania, starea de spirit s-a deteriorat într-atât, încât unii consideră că relaţiile dintre Berlin şi Washington s-ar putea răci încă şi mai rău decât în 2002, când cancelarul Schröder, omul ce-l consideră pe Putin un „democrat perfect”, a refuzat să se alăture campaniei din Irak.

Pe de altă parte însă, e o ipocrizie imensă să pretindem că n-am şti că toată lumea face peste tot acelaşi lucru. Spionajul e şi pâinea cea de toate zilele a MI 6, MI 5, a BND, a MAD, ori a serviciului intern, german, de informaţii, de contraspionaj şi apărare a constituţiei, zis Verfassungsschutz. Şi e o enormă naivitate să credem că putem pune semn de egalitate între orwellienele Securitate, STASI, KGB şi serviciile de informaţii americane.

În fapt, SUA sunt o democraţie liberală autentică. Dincolo de extraordinara furie colectoare de informaţii de tot felul a serviciilor secrete, stârnită în bună măsură şi de hotărârea administraţiei Obama de a-şi retrage trupele de pe teatrele de operaţiuni euro-asiatice, e clar că datele culese de americani au altă soartă decât cele strânse de Gestapo. Sau de poliţiile politice din estul Europei. Clar e, de asemenea, că lor li se datorează şi dejucarea unui număr important de atentate teroriste.

Ceea ce nu scuză, totuşi, spionarea Europei. Dar nici nu îl preface pe Ed Snowden din trădător în disident, erou, ori activist al drepturilor civice. Ridicarea lui în slăvi de către mulţi europeni e la fel de puţin justificată ca şi isteria lor. Într-o lume în care libertatea continuă să fie grav ameninţată, nici Statele Unite nu se pot lipsi de Bătrânul Continent, nici europenii de ajutorul şi parteneriatul celor ce i-au salvat în multe rânduri.