Europa - fatalitate istorică sau proiect liber asumat?

Nu e nimic mai reconfortant decât claritatea și hotărârea cu care Theresa May a anunțat că ”Brexit înseamnă Brexit” și că ”nu va exista nicio tentativă de a rămâne în UE, nicio tentativă de reintra pe ușa din dos și nici un al doilea referendum”. Noua șefă a guvernului de la Londra a înțeles că e nevoie să dezmintă rapid speculațiile și că nu se poate impune ca lider dacă nu va pune capăt cu promptitudine acestor rumori, care riscă să declaseze politica britanică în ochii lumii.

Pentru noi însă, spectatori din celălalt capăt al continentului, mai mult decât Brexit-ul contează spectacolul acestei voințe care caută să se opună profețiilor negative și să se desprindă din rețeaua atâtor complicate dependențe. De multe decenii a devenit apăsătoare impresia că nimic nu se mai poate întâmpla (”istoria a luat sfârșit”), că libertatea e o iluzie și că suntem cu toții supuși unui strict determinism istoric. Iată ce spunea, bunăoară, Peter Sloterdijk cu ocazia referendumului din Marea Britanie: ”Europa va continua să existe, căci Europa, de o jumătate de secol încoace, a luat forma unui proces care se desfășoară de la sine. Națiunile nu mai înseamnă decât un ordin de mărime la scara unei organizații pe cale să se alcătuiască. Europa-ca-proces nu are nevoie cu adevărat de asentimentul popoarelor”. (Le Point, 30 iunie 2016)

Filosoful părea satisfăcut de constatările sale, dar faptul că suntem cu totul neputincioși în fața unei istorii în marș care ne ia cu sine fără să ne întrebe este de-a dreptul deprimant. Desigur am putea spune că, în definitiv, am achiesat cu toții la Europa, dar una este să vrei să participi la un proces care se face conștient, prin voința conjugată a participanților, și cu totul alta să te lași purtat de forțele impersonale ale istoriei.

Problema nu este atât a părăsirii Uniunii sau a rămânerii în cadrele ei, deși nu ignorăm consecințele practice cât se poate de sensibile, ci capacitatea democrațiilor contemporane de a-și proiecta viitorul, de a lua decizii cu privire la sine și mai cu seamă de a depăși determinismul strict al economiei și demografiei sau cu alte cuvinte ”forțele oarbe” care par să guverneze istoria. Este straniu să vedem că Europa apare astăzi, în ochii partizanilor săi intratabili, ca rezultat al unui fatalism optimist, un fel de catastrofism întors pe dos ca o mănușă. E imposibil să discuți cu ei, par dominați de o credință inoxidabilă, consolidată de sentimentul că de partea lor s-ar afla Istoria însăși, scrisă cu majuscule.

Pentru europenii din fostele țări comuniste, determinismul acesta strict care guvernează atâtea minți eurofile sună ca o alertă. S-ar putea să fie o alertă falsă, acceptăm, dar pentru supraviețuitorii sistemului comunist ideea potrivit căreia omul nu are decât să urmeze legile istoriei este asociată inevitabil cu dogmatismul și suprimarea libertății. Nu e deloc o întâmplare că, în Est, polonezii, ungurii, cehii, slovacii bombăne, se opun, ripostează, pun frâne, cer derogări, căci ei abia au părăsit un sistem întemeiat pe ideea determinismului strict, abia s-au trezit la viața deliberării democratice și iată că li se spune, din nou, că asentimentul lor nu are nicio importanță. Spre deosebire de ceilalți, românii, în marea lor majoritate, așa cum vedem prea bine în aceste zile și săptămâni, au o înțelegere decalată și vor experimenta la rându-le aceste întrebări neliniștite abia mai târziu, așa cum s-a întâmplat și cu lichidarea regimului comunist.

Or, vestea bună, receptată cum se cuvine în Est, cu excepțiile amintite, este că cineva mai crede încă în libertate, în forța spiritului, în capacitatea omului de a-și elabora propriul proiect și de a munci apoi la împlinirea lui. Pentru omul din Est, care a trăit în mod acut privarea lui de orice putere și de orice însemnătate, o ”Europă-ca-proces”, care se desfășoară de la sine, o Europă a ”cotelor obligatorii” și altor rigori ”indiscutabile” este, mai curând, o perspectivă întunecată.